„Whiplash” sau „Gone Girl” pentru Oscar?

Titlul ar fi trebuit să se cheme Whiplash sau Gone Girl pentru un Oscar pe care oricum niciun film n-o să-l primească? Dar ar fi fost o întrebare lungă, plicticoasă, care n-ar fi atras pe nimeni, pe nimeni în afară de mine care continui să-mi pun întrebarea asta încă de aseară de când cu ultima bătaie de tobă cu care Whiplash și-a făcut ieșirea.

M-am uitat la ambele și ambele mi s-au părut captivante. Gone Girl pentru firul narativ ingenios pus la treabă suficient de bine pentru un film, deși filmul luat după o carte are întotdeauna un impact mai mare, dar nu și o evidențiere a detaliului precum cartea; Whiplash pentru ideea de muncă asiduă pentru a face artă, numai că dusă la extrem.

Evident întrebarea cade pe aceste două filme, fiindcă celălalte sunt indiscutabil cu un nivel mai sus față de acestea la Best Picture – categoria de Oscar. Totul a venit în urma numeroaselor premii luate de primul film peste Gone Girl, fapt ce i-a adus locul printre cele 8 nominalizări de Oscar. Un Gică-Contra nu-i de acord. Eu sunt acela.

Aseară cât timp am privit Whiplash, am făcut în continuu comparații între cele două filme. Dacă Gone Girl se joacă cu psihicul tău destul de rău, Whiplash dă dovadă de o fantezie dusă la extrem în multe rânduri. În filmul nominalizat la Oscar avem multe cadre tăiate, multă tensiune și multă mecanicitate, dar arta… arta implică emoție. Unde-i emoția în Whiplash? Să-mi fie cu iertare, dar n-am simțit-o. Practic, n-am simțit nimic altceva în afară de tensiunea iscată de dirijorul Fletcher, jucat de J.K. Simmons genial (pe el îl văd luând un Oscar pentru rolul secundar) și greață de la atâta sânge și transpirație.

Mi-a adus aminte de zilele de vară când făceam antrenamente la dans. Ne storceam de puteri până plecam cu toții uzi leoarcă acasă și exersam în oglindă și mai apoi făceam exerciții de forță până picam lați în pat. Da, succesul implică muncă, implică dăruire, implică repetiție, dar de aici și până la a intra într-un spectacol (SPOILER ALLERT) de jazz orchestra după ce tocmai ai fost într-un accident de mașină, cu mașina dată peste cap, e cam distanță mare.

Orice artă pe care o analizăm, fie ea pictură, carte, film sau muzică, încearcă să ne ilustreze o realitate posibilă (vezi teoria lumilor posibile), dar când ești ancorat atât de bine în realismul nostru, nu poți să-mi vii cu o astfel de fantezie. Mai apoi, înțeleg că poate domnul director Damien Chazelle este vreun iluministo-clasicist, dar te rog, nu-mi băga mecanicul în artă că zău de nu te ratezi big time. Arta n-are a face cu mecanicul. Repetiții până la sânge, injurii care chiar dacă amuzante, devin plictisitoare și jocul cu „ți-ai câștigat partea, oops, nu mai ai partea” care iarăși duc către o scenă de-un fantezism total – toate acestea creează o mecanicitate și o repetiție care duce la plictis. Întocmai asta și la niște personaje plate, care dau impresia că nu duc nicăieri. Sunt ancorate continuu în aceleași chestii, încât dacă n-ar fi fost ideea de succes prin muncă, te-ai fi întrebat la ce telenovelă te uiți…

Finalul filmului m-a dus cu gândul către The Hobbit, primele două ecranizări. Numai acolo îți apărea black screen + credite dintr-o dată, dar măcar înțelegeai că urmează o nouă parte. În cazul lui Whiplash ce urmează? Pun treaba asta pe lipsa de inspirație pentru un final. De fapt, pentru mine filmul s-a cam încheiat încă din momentul când studentul jucat de Miles Teller (Andrew), s-a dat peste cap până ce s-a făcut bulgăr de zăpadă și s-a spart într-un zid de la finalul pantei. Filmul putea avea lejer o oră și 20 de minute, de pe atunci s-a cam înțeles treaba. Pe scurt, Whiplash e supraevaluat. Oferă prea puțin pentru câte laude i se aduc.

În comparație povestea din Gone Girl, care se pare că a pierdut teren la tehnicitate, lucruri la care eu nu-s prea priceput, firul narativ din Whiplash a pornit cu o mare scânteie, dar n-a produs și focul necesar pentru a mă atrage. Este un film agreabil, de văzut cu familia, care naște ideea aceea de succes prin muncă asiduă, dar nu în felul pe care a ales-o Damien Chazelle s-o ilustreze. Și mă mai întreb oare ce peripeții a avut cu profesorii la viața lui, de i-a oferit o imagine așa despotică dirijorului…

Ca să concluzionez și mai clar, Gone Girl a avut trebușoara aia mindfuck care m-a atras și pe care o caut mai în orice stil de artă. Prin urmare, în acest caz, critica mea s-ar putea pune și pe seama unei subiectivități banale decât ceea ce caut eu – criticismul printr-o obiectivitate și calcul rațional pur, dar a știut cum să mă facă să vorbesc despre film și în zilele de după și să vreau să citesc cartea și să mă tot întreb cum? cum așa? Pe când filmul de aseară, Whiplash, l-am uitat repede. De când am părăsit lumea asta ca să intru într-una alternativă mai frumoasă.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *