Vladimir Nabokov și „Ochiul”

Dacă tot a fost 1 mai și nu am apucat să plec pe nicăieri, nicăieri altundeva decât acasă, pe tren m-am delectat cu cartea lui Vladimir Nabokov pe care de mult eram tentat s-o citesc. Nu știu cum m-am ținut departe, am zis că am altele mai importante de dovedit, dar ispita-i puternică și cu greu îi reziști.

După ce am citit „Lucruri Transparente”, o nouă provocare a venit de la scriitorul rus. Practic, literatura lui este una a provocărilor. Cum să reziști adulterismului, cum să te menții la suprafață, să nu cazi nici în real, nici în ficțiune, iar acum cum să te analizezi și să analizezi – asta fiind „cea mai mare fericire”. Cartea este scrisă fabulos, iar dovada cea mai clară este că pentru un scriitor nu există timp, iar Nobokov arată asta pe nesimțite în romanul său.

Acțiunea se pornește, concret, în realism, cu loc și timp (Berlin, 1924-1925), ca mai apoi, după moartea artistului, a naratorului, ea să se continue în imaginația acestuia, fără să-l mai afecteze fizic în vreun fel. Este lumea de după artist, creația care rămânen în continuare, dar modelată post-mortem tot de el. Rămânem la ideea de echilibru, echilibru și analiză.

După moartea naratorului-personaj, întreaga reconstituire a vieții acestuia ar putea însemna un mit al celor 40 de zile, dacă ne-am duce către religie, dar de fapt e doar o analiză a propriului, o moarte a unei măști și în continuare a tuturor celorlalte după efectul domino. Ce înseamnă să te oglindești în cineva, iar fiecare cineva să se răsfrângă în tine. Să te trezești într-o cameră plină de oglinzi, iar toate să se contopească în final. E o poveste de dragoste tristă, e o spionare pentru aflarea sinelui (Smurov) și un mister ce atârnă mult după sfârșitul cărții. Cine e Smurov?

O carte în care mai regăsim și ceea ce Tolstoi foarte bine realiza în scrierile lui și anume viața în obiecte. La pagina 92, ediția Biblioteca Polirom în traducere de Veronica D. Niculescu, găsim constatarea: „Mobila a încremenit de uimire când am aprins lumina” și multe alte referințe la obiecte de mobilier de care naratorul se atașează chiar și fizic. Ceea ce surprinde naratorul-personaj este fix ceea ce surprinde și un ochi, numai că mult mai abil, mult mai dezvoltat și în ciuda alertei cu care se narează, obiectele din jur pot fi văzute în claritate cu încetinitorul.

Puneți mâna de citiți Nabokov, orice vă pică în mână. E o reală provocare scrisul său, o experiență mereu altfel din care n-ai cum să nu ieși neînvățat.

Ce am citit face parte din Biblioteca Polirom, 2008, în traducere din limba engleză în română de Veronica D. Niculescu. Se găsește la prietenii de la Okian.

2 thoughts on “Vladimir Nabokov și „Ochiul”

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *