Uneori, mă apucă câte-un dor…

… să mă duc în timpurile-n care eram copil. În care nu știam nimic. În care mă jucam „împușcături” cu bețele la colț de bloc. În care fotbalul însemna și-o încălcare a legilor părinților: „Nu treci strada!”. Înapoi la momentul când am realizat prima dată un nod și simțeam că eram gata să mă închei singur la șireturi. Numai că nodul era slab și era făcut din două colțuri ale unei cârpe.

Dorul ăsta e mai mereu învăluit în melancolie. Așa se desfășoară la mine. Asta-i maladia ce-o port fără să mă plâng. Și cu greu o spun. Dar uite că acum m-a apucat. Toate lucrurile de mai sus se duc la momentul când eram copil. Iar acele momente se leagă, inevitabil, de ai mei. Sunt departe de ei, dar care cu cât mai departe sunt au impresia că-i uit.

Nu-i așa mamă, nu-i așa tată. Hai că știu că citiți rândurile astea. Am infinite lucruri pentru care să vă mulțumesc și alte infinite pentru care vă iubesc. Sunt sincer, nu mereu, că nu mereu stăm cu gândul la cineva. Înțelegeți ce zic, nu? Treabă, în principiu. Dar știți voi că atunci când dorul vine, nimic nu mă oprește. Mă urc în tren și vin la voi.

Și voi ce dor aveți? Vouă vă e dor de mine?

Și să trec de la ai mei la tine, cititorule, că ești și tu aici. La tine dorul e cu melancolie sau pură fericire? Extaz și nebunie? De cine sau de ce ți-e dor? De casă? Părinți? Iubit/ă?

Mâine, adică azi, depinde când citești, contează ca data să arate 13 mai, este Ziua Internațională a Dorului. E cu Orașul Minunilor și Vunk în spate. Și e frumos. Pe rețelele de socializare, aratăți dorul sau chiar și nu. Scrie o scrisoare, dăi un telefon dacă asta te face mai mulțumit. Dacă, totuși, folosești rețelele de socializare, hashtagurile sunt #DorulMeuEste și #ZiuaDorului.

Deci, dorul tău este?

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *