„Un Cuib de Nobili” de Ivan Turgheniev

Cu Turgheniev am o relație specială. Oricât de ciudat sună. Bine, hai să facem să nu mai sune ciudat și să devenim serioși.

Ca și cititor înrăit, Turgheniev este un magician. Are cam tot ce-i trebuie ca să întreprindă o narațiune surprinzătoare la toate nivelurile. Se joacă cu tine în ce fel alegi tu ca el să se joace, iar asta-i mare lucru.

Să-l citești pe Ivan Turgheniev e ca și cum alegi să intri într-un labirint. Fiecare nivel al acestui labirint îți conferă acces la felul în care vrei să citești o narațiune de scriitorul rus.

Discutând despre ceea ce se vede în titlu, cartea aceasta este moartea cu zâmbetul pe buze. E demonstrația aceea de trecere impasibilă a timpului și a vieții cu dușurile reci și pline de nefericire cu care ne-au obișnuit realiștii ruși.

Personajele romanului „Un Cuib de Nobili” nu sunt extraordinare. Ba dimpotrivă, aș zice că sunt banale. La suprafață am preferat să citesc această carte ca o analiză sentimentală a unor vieți care nu au avut bucuria să se împlinească pe acest plan. Pe scurt, ca un film de tipul romance – dramă.

În adâncime, complexitatea cu care se avansează în psihicul personajelor și în arterele principale ale sentimentului de moment este uluitoare. Când citești această carte, trebuie să ai grijă să nu te lași dus de narațiunea propriu-zisă. Tocmai pe aia trebuie s-o ții lângă, pentru sens, dar spectacolul ce-l oferă cartea se află în scriitură.

O tentativă inocentă de flux al conștiinței se regăsește în cartea lui Turgheniev și culmea, îi iese atât cât trebuie. Cât să nu ajungi s-o pomenești pe Virginia Woolf și să te bucuri relaxat de gândurile personajelor.

Ce-i mai iese, destul de evident, este banalitatea durerii. Felul în care scriitorul a ales să așterne cuvintele pentru a ilustra unele episoade din carte sunt de-a dreptul năucitoare. Nici nu știu cum să fac o comparație. Îți oferă punctul culminant al emoției, pur și simplu, dintr-o dată și prin cele mai simple cuvinte.

Ți se spune că cineva a murit, dar în așa fel încât să simți acea durere. Să fii tu personajul încercat de eveniment, iar cel care-ți spune, ți-o spune cu zâmbetul pe față, impasibil, banal. Timpul.

În astfel de momente îți vine să înjuri de mama focului, fiindcă te pune în fața unor greutăți prin care ești conștient că vei trece sau ai trecut deja. Practic, te pregătește și-ți arată foarte obiectiv cum stau lucrurile de afară. Cum tu plângi și restul lucrurilor merg fără să se oprească. Ceva, de altfel, care nu mai este o noutate.

Cum am spus, avem personaje destul de simple, care sunt etaloane ale unor structuri sociale. Fiecare individ reprezintă câte un domeniu diferit, cu o cultură diferită. Sunt esențe tari în doze mici, care am senzația că nu se extind, tocmai din pricina perioadei de timp structurate în cât mai pe scurt.

Singurul personaj care pare să-și folosească tentaculele la maximum este Varvara Pavlovna, soția protagonistului Lavrețki. Ea, într-adevăr, ale o abilitate de a disimula situația și astfel de a obține ceea ce dorește.

O altă latură a cărții este, evident, ceea ce știu rușii să facă cel mai bine – să surprindă realitatea vremii. Să prezinte păturile sociale de atunci, să ironizeze ce nu funcționează în stat, să aibă rol de document istoric. Un exemplu de salon rusesc din secolul al XIX-lea este ceea ce veți privi citind romanul „Un Cuib de Nobili”.

Mai multe nu poftesc să vă povestesc, căci vreau să descoperiți voi personajele și narațiunea. Pentru cei înnebuniți după o carte nițeluș romantică, cu fundal realist, vă invit să citiți această carte.

De achiziționat se poate de aici.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *