Sezonul doi din True Detective a avut un scenariu genial

ATENȚIE! Citește acest articol doar dacă ai urmărit deja sezonul al doilea din True Detective sau nu-l urmărești deloc, fiindcă s-ar putea să te atragă. Poate conține mici spoilere. Mici, cred.

Trebuie să recunoaștem. True Detective, sezonul doi, a avut un scenariu genial. Dar ca orice carte genială, la fel ca orice scenariu genial, trebuie să existe un punct slab. Punctul slab a fost finalul.

De ce a fost genial?

Scenariul parcă îl citeam în timp ce urmăream fiecare episod. Era ca o carte, numai că nu deschisă. Aici vine genialitatea. De mult nu mi-a mai fost dat să văd un scenariu de serial în care, până la episodul șașe să n-ai idee ce se întâmplă.

Până la episodul ȘAȘE din OPT! Voi vă dați seama ce înseamnă asta? Cât de bine să fi fost scris, conceput, planificat încât să nu știi unde te afli până la finalul sezonului?

Pentru asta True Detective este un serial bun. Pentru scenariul pe care-l are, pentru poveștile pe care ni le ilustrează, pentru detectivismul dincolo de banal alegându-l pe cel sinistru,  cel tenebros.

De asemenea am observat foarte multă lume supărată pe actorii aleși, mulți făcând comparația cu primul sezon. Problema este că primul sezon e total paralel cu cel de-al doilea.

N-are nici o treabă. În primul avem un alt timp de poveste, avem alte tipuri de personaje, avem un alt tip de psihopat, avem o ALTĂ poveste.

Ce s-a urmărit în sezonul doi de True Detective?

S-a urmărit prezentarea unui sistem bolnav, a unui lanț de oameni care se ocupă de toate ilegalitățile posibile, de la trafic de persoane până la dat la produs, droguri și imobiliare.

Creatorul, Nic Pizzolatto, a vrut să creeze niște tipuri de oameni care, ceea ce urmăresc, aia primesc. De aici și sloganul sezonului acestuia de TD.

Dacă vă uitați cu atenție, fiecare personaj a primit ce și-a dorit. Cât despre Ray Velcoro, jucat de Colin Farrell, el a fost tipul omului care juca pe două planuri, iar când și-a dat seama de adâncimea gropii în care a intrat, moartea lui era ceva ce ținea de timp.

De ce un final slab?

Totul s-a stors în primele șapte episoade. Cel puțin eu așa am simțit. Episodul al optulea a fost doar un deznodământ normal. Ceva ce a curs lin, ușor, fără mari wow-uri.

Singurul moment în care putem spune că era să fim păcăliți a fost faza în care (SPOILER) Ray mergea liniștit spre „evadarea” din viața lui murdară, dar a preferat să facă un ocol, ocol ce a schimbat cursul sfârșitului său în poveste, dar logic pentru ceea ce s-a urmărit și anume ceea ce și-a dorit – iubirea și respectul fiului său.

Prin urmare, episodul opt a avut un curs preconizabil. Erau toți în același căcat și era cam greu de crezut să scape întregi. Bine, Woodrugh (jucat de Taylor Kitsch) era deja plecat dintre noi la momentul opt.

În concluzie, un alt sezon bun. Cu cel mai bun episod fiind al șaptelea și cel mai slab, chiar al optulea și ultimul. Zic eu.

Nerăbdător sunt acum să apară al treilea sezon, pentru care cică ar exista planuri; sezonul IV fiind cel care s-ar putea să nu mai existe.

Vouă cum vi s-a părut acest al doilea sezon de True Detective?

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *