Românisme și teatru de stradă: B-FIT 2016

Un nou an și o nouă ediție de B-FIT In the Street se întâmplă zilele astea în București, capitala a cărei blocuri gri, degradate, multe dintre ele cu bulină, induc o stare de spirit proastă și stau simbol al neîncrederii multora în ce a mai rămas aici.

O capitală unde bulevardul principal, în fine, unul dintre ele, este martor al unei frumuseți de mult apuse: palate și clădiri interbelice ce găzduiesc acum aparate zgomotoase de aer condiționat, jegărite și inestetice în draci. Dar oricum clădirile parcă stau să cadă. Cui îi mai pasă?

Capitala aceasta dorește să fie capitală europeană a culturii în 2021. Păcatul face că nu este suficient de pregătită pentru așa ceva. Și nici nu știu când va fi.

Desigur, acesta ar putea fi doar un moft poate prea scump de-al meu: de a vedea niște clădiri importante, care bat la ochi prea tare, recondiționate. De a vedea monumente ale istoriei noastre, implicit și ale culturii, recondiționate. De a vedea niște case unde niște scriitori și-au făcut veacul, un soi de muzee sau măcar recondiționate pe afară.

De a vedea multe.

Stop cadru: Proiectul București – Memoria | Explorarea | Imaginarea – Orașului este structurat sub forma unei trilogii în care orașul devine atât cadru de desfășurare, cât și protagonist, iar cetățenii săi generatori de conținut. Conceput într-un format deschis, proiectul reprezintă totodată lansarea în spațiul cultural al Capitalei a noii platforme transdisciplinare: ARCUB Gabroveni. Platforma își propune să aducă împreună, prin intermediul unor proiecte de acest tip, toate sectoarele vieții socio-culturale a Bucureștiului. (sursa: București2021.ro)

„Băi, dar ai niște pretenții…”. Mă uit la el, zâmbesc ușor, ce să-i zic? Că da? Că nu? Că-mi doresc? Că mi-am pierdut speranța? Să nu mă duc așa departe? ARCUB, alături de CreART sunt găștile alea cool de oameni care au ceva în cutiuța craniană și care fac, în principiu, chestiuni pe care românul de rând (a se citi cu atenție), salivează, comentează și sparge semințe… dacă i se oferă strategic ocazia.

Dar românului îi place. Paradoxal, acest show neînțeles în totalitate, îi place. De ce? Pentru că românul s-a născut artist, s-a născut poet, s-a născut aviator, pompier, polițist, liber cugetător sau activist. Românul s-a născut un hibrid din toate acestea, dar în lipsa tehnologiei pe care a așteptat-o de la alții, românul s-a rezumat la oi. Acolo politică și transhumanță.

Românul știe să caște gura și să aprecieze cultura. Are o oarecare intuiție bună. Vrea să afle mai multe, dar din pricina unui sistem de educație deficitar, al unui sistem economic deficitar, ba chiar și selecția naturală se bagă la acest joc prost de ruletă, suferă mai târziu în viață și tot ce poate după aceea e: „Hooo, negrule, mânca-ț-aș pula ta, că mare talent ai! Nebunie mare pe capu’ tău! Haoleu!”

Această forțare a românului de a accentua vina altuia prin uz lingvistic nu cred c-am s-o înțeleg vreodată. Poate că mereu ne-a plăcut să fim cineva ce nu suntem (vezi vestul. mereu vestul).

Să ni se înroșească palmele, să privim departe

O adunare mare de oameni, cu copii, tineri, bătrâni, oameni ai străzii, toți cocoțați care pe unde, cu riscul de a-și rupe gâtul în aglomerația creată, cu niște înjurături din priviri ale polițiștilor s-a strâns în Piața Sf. Anton, pentru a asista la o parte din programul festivalului internațional de teatru de stradă B-FIT in the Street.

Stop cadru: Numele pieței provine de la Biserica Sf. Anton dispărută în urma incediului din 1847 care a distrus aproape un sfert din Bucureștiul acelor vremuri. Spațiul a făcut parte din ansamblul Curții domnești. Curtea se mută în secolul 18 (noua curte primește denumirea de ”Curtea arsă” în urma unui incediu care o distruge complet) și urmează parcelarea acesteia și transformarea în Târgul din Lăuntru. În această zonă exista pușcăria, biserica preluând și numele de Biserica pușcăriei. (sursa: Idei Urbane)

La aparat, Acrobatic Kenya. Un grup de… kenyeni veniți să șocheze prin culoarea lor, look-ul lor, dar mai ales printr-un număr de acrobații destul de periculoase unde mușchii și echilibristica fac totul. Dacă mai pui și foc, atunci ai un show complet, ca să nu mai zic de dans, de atmosfera foarte dansantă pe care o creează. Plini de energie, plini de plăcere. Oameni care arată că ceea ce fac e pură distracție, pură plăcere.

acrobatic-kenya

Și românului îi place dansul, îi place atmosfera mișto, dar mai ales îi place senzaționalul. Șocantul. Senzaționalul și șocantul fac totul în Românica noastră. Cum să nu strângi câteva zeci de persoane la un spectacol unde abundă cele două elemente atât de importante ale spectacolului?!

Cu gândul la multe alte locuri, cu mâini la ochi, la gură, urlete, neînțelegeri, un cot pe aici, cineva se mai bagă în fața altuia pe nesimțite, lumea asistă la ce fac africanii și aplaudă în continuu. Mâinile sunt deja roșii și încinse de la atâta aplaudat. Ai zice că oamenii participă, dar gândul lor e departe. Focusul e pe ce-i mai rușinos.

Copiii sunt invitați în față, alături de ei, să danseze. Sunt luați pe sus și de aici începe o serie de dat în tiribombe sub cele mai nesigure contexte.

Mă hotărăsc să schimb imaginea pe ceva ce urmează imediat.

Bravo, bă, nene, bă, dăi cu steagu’!

În fața Hanului lui Manuc, nume foarte interesant de han, de altfel, niște băieți îmbrăcați ca pe vremea lui Sir Gawain, stau în formație așteptând semnalul. Trei-patru trompetiști, vreo trei tobari, toți gata să înceapă muzica și dansul. Un dans mai neobișnuit, cu steaguri. Destul de mari și destul de grele.

flag-rioni

O dexteritate precisă la băieții aceștia. Un public numeros s-a adunat în jurul lor îndată ce au dat drumul la muzică. Dar cum formația Flag Wavers Rioni are nevoie de spațiu, am fost nevoiți să facem loc. Românul mai greu cu atenția distributivă. Bine, nu numai el. Când îți plouă în gură uitându-te la ceva frumos, nici nu vrei să fii băgat în seamă.

5-10 minute a durat totul. Băieții au făcut show și au plecat. Iarăși îmbulzează, înjurături de la poliție, dezamăgiri în privirile lor, eh, asta e. Ne mișcăm mai greoi.

Universitatea Andy Warhol

Și după acest show, mă îndrept spre Universitate. Acolo nu mă așteptam să dau peste ceva, dar am găsit pe Lipscani, în spate la BNR și apoi am găsit și la Universitate. socantul

O femeie atârnată, parcă spânzurată, vorbea în dodii sub o voce pițigăiată. Am găsit un cadru bun și am tras o fotografie. Cum am zis? Șocant și senzațional.

La Universitate, chiar la statui acolo, o trupă îmbrăcată cât mai pop art, de altfel tot în spirit șocant, postmodernist, dansau un soi de breakdance, dar fără figuri pe jos și alte lucruri de genul, iar la Andy Warhol m-am gândit inițial până să le văd numele: Living Gallery Andy Warhol.

living gallery andy warhol

O altă adunare, o altă plăcere.

Încă o dată: românului îi place cultura, dar cultura îmbibată în experimental, în șocant, în senzațional. Se poate considera defectuos acest aspect, având în vedere părerea noastră despre cum ar trebui să arate șocantul și senzaționalul. Trupele acestea atrag tocmai prin ideea nouă de senzațional ce-o arată, ceva ce românul nu prea înțelege, dar îi place. Îi place rău.

Și nu, românul nu este prost, am zis mai sus cum stă treaba.

În afara problemelor civice la care nici nu există nivel pentru România, restul e cancan.

Mergeți la B-FIT In the Street și apreciați munca depusă de niște tineri care vor capitala centru european cultural în 2021, cu toate că are nevoie și de un public pe măsură.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *