„Prostu’ moare repede!”

Nea Gheorghe, inginer în proiectarea alunelor pe batoanele cu ciocolată, ședea istovit de ziua ce tocmai s-a încheiat, în metroul bucureștean. Magistrala M2 este recunoscută pentru traficul intens de persoane de care are parte și pe care-l face zilnic. Inutil de spus că nu există categorie socială de bucureștean care să nu fi mers vreodată cu M2 sau care să nu utilizeze această linie zilnic.

Nea Gheorghe ședea istovit de ziua ce tocmai s-a sfârșit. Nea Gheorghe, cu o căciulă îmblănită pe dinăuntru, nu foarte tânăr, dar nici foarte bătrân, cu o afinitate pentru a i se spune „Nea Gheorghe”, avea parte de-o calitate pe care foarte puțini ingineri proiectanți de alune pe batoanele de ciocolată au parte – o atenție uriașă la detalii. Stai, n-ar trebui toți să aibă calitatea asta, în general? În fine, al nostru Gheorghe o avea și o folosea oricând avea ocazia. Mai puțin la muncă. Mai mult în metrou.

Pe lângă a lui căciulă îmblănită, Nea Gheorghe mai era îmbrăcat într-un palton negru, suficient de elegant, blugi negri „slim” și ghete destul de șic pentru un Nea Gheorghe care nu era nici prea tânăr, nici prea bătrân. Perciunii lui în stil Lincoln, gentleman de viță nobilă, ieșeau cumva de sub căciula aia și-i dădea o aură intrigantă. Ideologia de viață a lui Gheorghe era să n-o știe nimeni, prin urmare n-o putem afla, dar părea un tip destul de interesant și chiar puteai conversa cu el pe destul de multe subiecte. De aici imaginația ta continuă să-l contureze pe Gheorghe. Gheorghe mai avea o singură calitate, calitate pe care tu i-o atribui acum cu primul gând care-ți vine despre el.

În metrou intră și-o gașcă de băieți și fete, destul de formați, pesemne studenți sau în an terminal la liceu. Din această gașcă, unul și numai unul dintre ei era mai răsărit. Un băiat. Portret: Din picioarele acoperite de-un model tare șic de ghete de iarnă, maro, în stil pantof ce aduc cumva cu acele cizme din Colorado, cu model V din centru spre laterale, cu niște blugi „slim” care-i vin ca și croiți pentru el, cu o geacă de culoarea ghetelor, din piele, care aduce cumva ca cea de motociclist, cu un pulover pe dedesubt în ton cu moda (cel mai mișto pulover de iarnă pe care ți-l poți imagina) și cu o freză de hipster în mare fel, cu întreg părul dat pe spate, dar tuns scurt în părți. O cărare pe mijloc și două borduri care-i trimit pletele spre spatele capului îi ridicaseră sprâncele lui Gheorghe.

Gheorghe era revoltat. Suficient de revoltat încât din revoltă să ajungă în invidie și din invidie în încercarea lui de a-și pune calitatea la încercare și mai tare și de a pătrunde în mintea băiatului ăstuia. Era absurd ce se întâmplase. Fiecare haină de pe el, fizionomia corpului, a feței, felul în care-i stătea freza, totul părea perfect și n-aveai cum să nu-l privești măcar o clipă. Iar pentru că am specificat și asta, da, Gheorghe văzuse bine că mai erau câteva priviri tinere care-l admirau, fete care pentru Gheorghe păreau mult prea ok pentru acest tip care totuși avea ceva lipsă. Nu știa însă ce.

După ce stația Tineretului trecuse, gașca se întreținea cu subiecte de-ale ei, amplificând discuțiile purtate prin gesticulări și tonuri ridicate, behăhăiri mai ceva ca oile de la stână și în concluzie un disconfort tineresc normal. Gheorghe era iritat. Istoveala îi trecuse. Îl avea pe Dorian Grey de România în față și nu știa cum să-l trateze, cum să-l catalogheze, cum să-l judece odată pentru totdeauna ca să nu-i pară inferior. În tot acest timp, metroul virează brusc (care brusc, asta-i ruta lui, mereu virează așa) spre Eroii Revoluției, moment în care tânărul Dorian Grey de România, neținându-se de nimic (deși loc era), se dezechilibrează și cade capul făcând un contact puternic cu bara de lângă ușile de acces. După cum s-a auzit, tâmpla și în contactul cu scaunul, cerebelul, fuseseră lovite tare. Dorian Grey rămâne inconștient pe jos.

Gheorghe exalta de fericire, sufletul lui era plin de beatitudine. Îi urma stația. Se ridică mândru nevoie mare, lumea-n jurui panicată tare, metroul continua să meargă spre stația ce urma să vină. Prietenii tânărului încercau să-l ajute, fetele începuseră să plângă, dar Nea Gheorghe? Nea Gheorghe, odată trenul ajuns în stație, triumfător de descoperirea lui în dilema de mai devreme, spune: „Prostu’ moare repede!”.

Toată lumea prezentă, după șocul provocat de tânărul prăpădit, acum mai avea să mai primească un val, ca un tsunami, venit din partea lui Nea Gheorghe. Cu spatele drept, ghiozdanul în spate, iese din metrou și pleacă liniștit spre casă. Nimeni nu l-a oprit pe Gheorghe. Nimeni nu avea de ce să-l oprească. Ce putea să-i spună? Să tacă din gură? Să-i pară rău? Dar undeva, pe scaun stând și de pe-un Kindle citind, un prost deja gândea moartea lui Gheorghe.

sursa foto

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *