Prima dată când m-am drogat

Căldura dupa-amiezii de august instalase o stare de lene generală. Mi-era sete, dar nici să beau apă nu-mi venea. Mă uitam în gol. Știam că trebuie să fac ceva. În golul acela…

… zăcea pe birou și aștepta să-l încerc. Avea un conținut destul de consistent, dar mi-era silă. Da, silă este cuvântul. Mai încercasem drogul acesta și înainte, dar îl încercasem din obligație, nu din plăcere.

Acum era tot din obligație.

Ceasul semnala sfârșitul fiecărei secunde. Nimic în bucătărie, nimic afară, nimic la mine în cameră. Un nimic absolut ce mă înconjura. Am căscat fără să pun mâna la gură. M-am frecat la ochi și mi-am întors privirea la drog.

Silă din nou.

„Ce-mi trebuie mie?! Sunt sportiv! Aș putea ajunge foarte ușor recunoscut prin asta!”, îmi spuneam.

Dar în această silă a mea, exista o chestiune în rolul principal care mă făcuse și în dățile precedente „să-mi iau doza”. Aveam conștiință, eram sârguincios, eram un băiat corect cu dorință de afirmare.

Această conștiință m-a făcut să-mi omor sila, să-mi înăbuși lenea, să încerc esență după esență.

Acțiunea aceasta de a mă droga venea întotdeauna în diferite esențe. Niciodată n-o știam dinainte. O gustam și ușor îmi formam o opinie.

Esența de acum se lăsa cu greu gustată.

Duc mâna către el. Mă întind și asta-mi face să-mi trosnească umărul drept. Îl rotesc ușor, rotesc pe urmă și capul și înhaț obiectul.

Frec cu degetele ușor coperta și mai apoi o deschid. Trec de paginile introductive, de titlu, de cronologie și ajung la lucrarea propriu zisă.

Citesc câteva pagini. Esența nu ajunge încă la mine. Mai dau pagini.

În cele din urmă citesc: „Eram însurat de doi ani și jumătate cu o colegă de la Universitate și bănuiam că mă înșală.”¹

Un sentiment acut de tristeţe combinată cu plăcere în acelaşi timp se cuibăreşte în sufletul meu. Simt esenţa acestui drog, simt cum de data asta „m-a luat, m-a omorât, m-a făcut praf”.

Mâinile încep să-mi tremure. Pun cartea jos și mă uit buimac la tavan. „Ce m-a lovit?”, îmi spun. Dau din cap a „nu” și încerc să-mi revin.

Nu mai simțisem niciodată asta. Era un sentiment nou, ceva incredibil de bine, o plăcere nebună.

Felul cum se îmbinau cuvintele, modul în care alesese scriitorul să se exprime, durerea proiectată de acea frază, mica doză de anticipație, toate acestea mă înnebuniseră.

Voiam. Voiam esența asta atât de rău! Toată sila dispăruse. Nimicul din jurul meu fusese înlocuit de mireasma acestei noi încercări. Gândul meu deja fugise la toate presimțirile din viitor.

Gândul fugise cu sufletul. Sufletul, de fapt, căra gândul. Sufletul meu zdruncinat de-un cutremur nemaiîntâlnit.

Aveam de ales?

Nu, bineînțeles că nu.

Acest drog numit „Ultima Noapte de Dragoste, Întîia Noapte de Război” aveam să-i termin de savurat esența următoarea dimineață la 5.

După au urmat altele. Alte esențe, dar în principiu aceeași acțiune de „a mă droga”. De atunci nu încetez să-mi iau doza zilnică și la rându-mi să încerc să scot o esență pe piață.

Abia atunci am fost lovit. Abia atunci obligația a fost înlocuită de plăcere.

————

¹Diagonalele unui Testament, p. 17, Camil Petrescu, Ultima Noapte de Dragoste, Întîia Noapte de Război

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *