Atunci când m-am simțit mic

Pe o ploaie torențială într-un București inert, într-o seară de vară, în fața unei scări de bloc, la o bere. Cam astea erau premisele. Unele puțin ciudate, dat fiind contextul.

În ziua respectivă, țin minte, fusese haos la muncă. Eu nu pot, în principiu, să mă duc direct acasă după muncă, mai ales în zilele de vară, iar dacă se întâmplă să lucrez de acasă, seara e musai să ies la aer, pentru că altfel simt că… înnebunesc.

E o nevoie, pur și simplu.

Așa că după trei ore intense în care au sunat telefoane, am făcut feedback peste feedback, am scris, am modificat imagini, am planificat și cine știe ce-am mai făcut, am sunat o persoană ca să ieșim la o plimbare.

Nu-mi place să stau la terasă sau să stau undeva când afară e frumos. Fie seară, fie zi, fie noapte. Îmi place să mă plimb, să mă mișc, să văd.

Persoana aceasta va rămâne anonimă, pentru că așa simt că trebuie.

Ne-am plimbat ce ne-am plimbat, iar la un moment dat a început să picure, iar din picurături s-au transformat șuvoaie, iar asta pentru câteva ore bune. Puteai spune că e o ploaie de vară banală care vine și trece.

Nu, cred că ploaia aia a ținut mai bine de vreo două-trei ore.

Iar noi ce să facem? Am zis că dacă tot suntem în situația asta, atunci să boschetărim până la capăt.

Am mers la primul magazin de cartier, ne-am luat două beri, ne-am dus în fața unei scări de bloc și am început să o dăm în subiecte care mai de care mai diverse.

Persoana aceasta este cu un an mai mică decât mine. Înțepată, hotărâtă și după cum aveam să aflu, mega-descurcăreață.

Și am făcut cum am făcut și am ajuns la capitolul viață. Aici s-a apucat să-mi povestească lucrurile realizate până la acest moment, iar persoana asta o știți, vă pot garanta asta sau cel puțin ați auzit ceva de la ea.

Până la vârsta asta, vă pot spune că s-au găsit persoane care să-mi spună, pe rând: oau, dar ai făcut niște chestii super mișto până acum, man sau te grăbești, Adi… adică sunt alții care la vârsta ta încă stau pe banii părinților și habar n-au cum să se descurce singuri.

În același timp au fost persoane care mi-au spus de multe ori: ești mic sau ești un nimeni, momentan, mai ai până să ajungi ce îți dorești și tooot felul de chestiuni de genul acesta.

Vă spun cât se poate de onest că niciun cuvânt din cele auzite nu m-au afectat în vreun fel. În schimb, povestea persoanei ăsteia m-a făcut să mă simt, brusc, cel mai mic om de pe pământ.

Și asta m-a motivat. M-a motivat al naibii de tare.

S-o auzi cum la 19 ani conducea dintr-un capăt în altul al țării o mașină, cum a trecut granița ca să ajungă în ceea ce astăzi este una dintre cele mai mișto trupe ale țării (ups..), cum a demonstrat constant o putere impresionantă față de toate obstacolele întâlnite.

Am fost atât de acaparat de povestea asta încât am rămas de vreo câteva ori cu gura căscată.

Bineînțeles, la toate astea se adaugă și capacitatea acestei persoane de storytelling. Una cum n-am auzit la mulți dintre speakerii pe care i-am văzut pe la conferințe.

Parcă descoperisem un talent nativ de povestitor, dar ulterior am realizat că trebuia să fie și asta în pachetul acesta complet de om cum rar întâlnești.

Pentru prima dată m-am simțit minuscul. Minuscul în fața ei, în fața lumii. Dar această ipostază n-a fost una de dezamăgire, de ranchiună.

Nu. A fost o poziție de underdog care m-a motivat incredibil de tare să demonstrez și eu. Să pun lucruri în mișcare, cum zic băjeții: să arăți că ai coaie. Să nu mai tac, să schimb lucrurile din jur în bine cât mă duc forțele.

Inevitabil mi-am pus și întrebarea asta: e bine să te simți mic din când în când?

Și mi-am găsit răspunsul după puțin timp de cugetat, căci exemplul de lângă mine nu-mi dădea răgaz de pauze de contemplare pe loc.

Da. E bine. E foarte bine. Mă motivează, accelerează procesul de bobinare prin care vrei să realizezi lucruri. Te pune pe gânduri, te face să scoți agenda și să pui pe foaie niște obiective.

Te face un încrezător. Și asta-i unul dintre punctele solide ale epocii în care trăim. Să fii încrezător în propriile forțe e ceva de care ai nevoie să supraviețuiești.

Așa că încearcă să asculți cu atenție poveștile oamenilor pe care îi întâlnești, pe care îi ai aproape, pentru că mereu ai ceva de învățat, iar dacă ajungi să te simți ca mine, înseamnă că omul acela e demn de ținut aproape.

Mai apoi, trage cât poți de tine să bobinezi după o astfel de poveste, căci altceva în afară de motivație, nu văd ce-ar putea fi. Adică trebuie să fii prost să nu te motiveze povestea de succes a cuiva, mai ales dacă e foarte bine spusă.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *