Luiza

Spune-mi, Luiza, trei lucruri care te înspăimântă. Înșiră-le cum vrei tu. De la mijloc spre picioare, apoi cap. De la cap la o coadă inexistentă sau de la coada inexistentă tooot drumul până la cap.

Ce te frământă? De ce ți-e frică?

Într-o cămăruță dintr-o stradă laturalnică, prea puțin importantă pentru oricine nu locuiește acolo sau nu-și are sufletul legat în vreun fel de zonă, stă Luiza. Luiza, această femeie în căutarea identității pure, clare. A confirmării unui sine stabil, încrezător. Acest haos pe două picioare. Un haos frumos, căci Luiza este frumoasă. Parul ei scurt, care abia îi acoperă urechile minione, se zvâcâie acum în stânga și-n dreapta. A fost un duș plăcut. Nici ea nu știe ce vrea, dar din lipsă de orice altceva își confirmă în oglindă, cu încredere, că știe cine este și că nimic și nimeni din jur n-o poate controla sau influența.

Se știe atât de bine încât refuză să accepte orice altă opinie în legătură cu asta. Odată i-am spus Luizei: „Știi că de fapt, tu crezi că-ți știi sinele, dar nu-l știi deloc? Ești ceea ce-ți spun alții și ești ceea ce vezi în exterior și simți că te reprezintă. Ești toate astea!”

Nu m-a negat. Nu mi-a spus altceva. A acceptat neconvingător. S-a dus din nou în oglindă iar cu ochii ei mari, verzi și parul zbârlit, șaten s-a privit în oglindă ca și cum ar fi încercat să pătrundă cât mai adânc în sinea sa. Parcă încerca să se citească, să-și mai confirme ceva sau poate asta era confirmarea interioară a unei negări anterioare. Cea pe care nu mi-a verbalizat-o.

„Să știi că nu-mi place că mă vezi așa… cum mă vezi. Nu-mi place să știu că tu nu crezi că-mi știu sinele. Că nu mă știu. Știu exact ce vreau. Sunt într-un moment de stabilitate al vieții mele. Încep să mă așez, iar asta-mi place.”

De câte ori nu auzisem asta. Dar nu neapărat de la ea. Faptul mă bucura, parcă mă aflam acolo ca să-mi găsesc liniștea. O liniște îndelung căutată, dar liniștea asta avea un gong interior care răsuna în fiecare parte a corpului. Ochiul stâng se zbătea groaznic, îmi scărpinam părul ca un păduchios, hainele mă strângeau. Pereții camerei parcă veneau spre mine, se apropiau periculos deși ultima dată când îmi verificasem realitatea într-un spațiu îngust, aflasem că nu sunt claustrofob. Asta înseamnă găsirea liniștii? Înseamnă să treci un prag absolut de constrângere? E furtuna aceea dezastruoasă la finalul căruia, ironic, iese un soare divin?

Mă proiectam în pupilele ei, care la rândul lor se proiectau în oglinda din fața ei. Era o femeie care-mi ajungea până la umeri, n-aș putea să dau o înălțime clară pentru că-i ultimul lucru care mă interesează. Carcasa era una atrăgătoare. Atrăgătoare pentru mine și alte câteva milioane de bărbați însetați. Îmi scot sticla de apă din ghiozdan și sorb câteva guri. Îmi fusese sete de prea mult timp.

„Spune-mi, Luiza, de ce ai acceptat? De ce m-ai așteptat?”

Am întrebat-o sincer. Ultimul meu foc. „Știam c-o să vii pentru că mi-erai dator. Erai dator pentru mârlăniile trecute. Pentru comportamentul tău grosolan.” Avea dreptate. Mă purtasem urât fără vreun motiv anume. Ba exista unul. Al meu.

Haosul ei interior se răsfrângea, tipic, în exterior. Haine aruncate peste tot, vase nespălate, grabă. O grabă de nedescris. „Unde te grăbești, Luiza?” Îmi place să-i spun numele, la final. Din nou, fără vreun motiv anume. Dacă aș avea vreun motiv pentru toate lucrurile pe care le fac și le zic, aș ajunge la nebuni. Așa cred. Așa mă cred. „Unde să mă grăbesc? Nicăieri. Nu mai am nicio grabă.” Vezi, aparențele înșală. Patul e prea mic ca să ne cuprindă. Doi uriași pitici, nas în nas, buze pe buze, mâini prin păr, unghii pe spate, tavanul murdar ce se apleacă peste mine. Peste noi? Nu, peste mine.

Tremură biroul. Mai trece un tramvai, mai trec minutele. Luiza se îngrijește cu atenție. Îi place să fie îngrijită, să arate bine. E o femeie înțepată, autoritară, teritorială. E ca o mamă care-și protejează zona, puii, intențiile. Te hrănește cu dragoste în orele alocate ție, apoi te scapă în căutare de hrană proaspătă. Ești stabilitatea de moment, coarda întinsă, tensionată a unui timp firav.

„Cum a fost la muncă? Te descurci? Ce ai mai făcut cu viața ta de atunci?” Acest atunci e un atunci pe care-l știm doar noi. Un adverb de timp plasat pentru un context trecut. „Nimic. M-am cuplat cu un el. Apoi cu un alt el. Acum sunt singură.” În tot timpul ăsta își face conturul ochilor. Ochii ei verzi, o câmpie pe care aș alerga ca un debil ieșit dintre patru pereți albi, strâmți. Aceeași pereți care se apropie și mă sugrumă.

„Nu sunt mutată de mult timp aici, dar îmi place. E locul meu. E casa mea. E unde mă simt cel mai bine.” Se întoarce spre mine, fără sutien. Mă lasă să-i analizez sânii. Asta-i o ecuație cu prea mult estrogen. E unul din momentele ei de a mă anunța: aici e porția ta de dragoste animalică. Fii un brutal, fii o bestie, descătușează-te de tot stresul de peste zi. Pune mână pe mine și sfâșie tot minele. Omoară-mă aici și acum. Și o omor. O omor până când nu mai e ea, până ce ochii aceia verzi devin câmpiile mele, iar eu, un moșier nebun, ud toate plantele frumoase din jur.

Ostenit, o întreb: „Unde te grăbești, Luiza?” N-am să pot fi eu niciodată în fața ei. Ea crede asta. „Urmează să mă văd cu un tip pe care l-am agățat pe Tinder. Mă scoate în oraș. Of, iar nu mai apuc să fac curat…”

„Timpul e un nesimțit, Luiza. Auzi, sincer, te crezi importantă? Cât crezi că valorezi în lumea asta? Știi?” M-am gândit să fie ultima, apoi să mă pierd din nou. Din adâncurile ei a venit răspunsul care se resfrângea din pupile în oglindă, în mine: „Nimic. Nu înțeleg de ce mă întrebi asta când și tu știi foarte bine. Nu valorăm nimic. Sufletul nu valorează doi bani și nu mă interesează absolut nimic atâta timp cât o să mor, oricum. Vreau doar să duc o viață așa cum mi-o doresc, cum mi-o imaginez.”

Greșești, Luiza. Greșești din toți rărunchii. Ești o mentalitate greșită, o ficțiune scăpată de sub pixul religios. Ești valoroasă, contezi, ai calități, ești o artistă. Ești un procent important dintr-un procent mai mare al importanței planetare. Încetează să-ți mai bagi mizerii în cap, încetează să te mai victimizezi, încetează să nu mai contezi. CONTEAZĂ ACUM! CONTEAZĂ DE AZI PENTRU TINE, ÎN MORȚII MĂ-SII ȘI AI MĂ-TII ȘI AI NEAMURILOR PROASTE CARE NE-AU FĂCUT ȘI DEZAMĂGIT!

Am tăcut. Nu am putut să redau monologul interior pe cât mi-aș fi dorit. Dar am să revin într-o altă zi la ea și-am să-i spun. Am să-i spun cât contează pentru ea, pentru lumea asta. Cât contezi și tu. Cât contez și eu. Cât contează abilitățile noastre de a ne face să contăm.

Am plecat de acolo. Mai trece un tramvai, mai trec minutele. Stabilitatea ei, casa ei, câmpiile ei, durerea mea perioadă trei.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *