„Lost Generation”, generația împotriva visului american

Lost Generation sau „Generația Pierdută”, pe românește, se referă la acea generație de poeți și prozatori pe care criticii i-au încadrat în perioada 1920-1930. În mare, sunt artiștii din perioada Primului Război Mondial și după acesta. Ca și arie de artiști, mai regăsim scriitori ca Franz Kafka, James Joyce, T.S. Eliot sau Sergei Prokofiev (compozitor) – sunt doar numele mai cunoscute.

Generația pierdută la care mă voi referi eu, însă, este cea americană, cea reprezentată de Ernest Hemingway, de la care a și plecat această titulatură, din romanul său The Sun Also Rises, F. Scott Fitzgerald, John Steinbeck, William Faulkner, Henry Miller sau Aldous Huxley.

Când filmul bate cartea

Când Statele Unite ale Americii au terminat cu Primul Război Mondial, mulți se considerau deja epicentrul tuturor bucuriilor. După cel de-al Doilea Război Mondial, când victimele de partea americanilor erau incomparabil mai multe cu cele din Primul, situația ședea, culmea, și mai bine.

Din punct de vedere economic, America de Nord era cea mai prosperă, ieșise învingătoare din război, credințele și ideologiile erau pure, visele se aflau la o înălțime mult prea înaltă pentru a putea fi dărâmate. Lapte și miere.

Odată cu creșterea exagerată a calității de viață din SUA, (dacă se poate spune așa), din perioada interbelică și din timpul ultimului război mondial precum și postbelică, se vor afirma și o serie de scriitori care se vor împotrivi întocmai ideii acesteia de „American Dream”.

Exemplele sunt multe: F. Scott Fitzgerald prezintă iluziile visului american în The Curious Case of Benjamin Button, surprinzând o problemă majoră de ordin social – criza vârstei. Americanii voiau să știe când ajunge psihicul și fizicul la un apogeu, iar un studiu al vremii de atunci prezenta vârsta de 40 de ani ca fiind apogeul dezvoltării intelectuale și fizice.

Ce face Scott Fitzgerald? Așterne pe foaie o narațiune complet grotescă, cu un copil bătrân de 70 de ani care își face apariția pe lume, are parte de cea mai împlinită viață pe care o poate avea un om, răstoarnă orice fel de logică, este primit cumva în societate, dar moare fără absolut nicio amintire din viața sa – copil.

Pe scurt, ironizează această criză socială, arată că pentru a putea fi totul perfect trebuie să te naști bătrân și să mori tânăr, iar în final ironizează și visul american arătând cum totul este doar o iluzie, cum nu beneficiezi de nimic în final. Cum criza de vârstă, dar și această perfecțiune prin inversare sunt toate doar iluzii.

La fel se întâmplă și cu The Great Gatsby, unde prezintă felul în care tinerii americani bogați sau mai puțin bogați își pierd nopțile în tot felul de distracții pompoase, dar fără un motiv anume.

Hemingway prin scrierea sa autobiografică ilustrează tot soiul de momente din Primul Război, iluzii pierdute și ironizări de asemenea la adresa visului american prin romanul amintit mai devreme.

Aldous Huxley cu Brave New World e un alt exemplu de evadare din realitatea imediată. Este o ironizare a lumii întregi, o întoarcere a acesteia pe dos, o distopie absurdă.

Cu toate că literatura americană din secolul XX s-a împotrivit total visului american, filmul și prosperitatea economică au fost cele care s-au impus în mentalul colectiv. Visul american domnea peste tot, nu numai la ei. În literatură însă, visul american era doar o iluzie.

Ah, am uitat să vă vorbesc de Eugene O’Neill, dramaturg care prin Long Day’s Journey Into Night, dar nu numai prezintă visul american în cele mai sinistre moduri. În ceea ce privește dramaturgia, atât el cât și Arthur Miller sau Tenesse Williams au fost prin pieselor lor împotriva visului american, prezentând iluzia, familia deziluzionată și fixarea în trecut din frică de prezent.

Teatrul pentru acești dramaturgi reprezintă motivul pieselor lor. Personajele sunt prinse într-un spațiu ermetic din care nu pot ieși, unde își joacă rolurile lor în mod continuu, fiind singura cale de a mai supraviețui.

O idee greșită

Filmele nu au bătut cărțile, nu o vor face niciodată, dar din dorința de a ilustra prețiosul și senzaționalul, vor exagera cu anumite lucruri pe care mulți scriitori, de le-ar vedea astăzi, s-ar sinucide. Sau ar fi de acord?

Filmul The Great Gatsby rămâne în memoria tuturor, ca fiind pelicula cu tipul ăla jucat de Leonardo DiCaprio, care a făcut o avere, dar nimeni nu-și aduce aminte exact cum, cu o ditamai casa, cu multe haine și bani, meh, un fel de Wolf of Wall Street, dacă tot e jucat de DiCaprio și cu o tipă Daisy pe care DiCaprio o place, dar ea nu și el moare. Ah, bineînțeles, ar mai fi petrecerile acelea luxoase, pompoase, din plin Roaring Twenties, asta.

Cam asta e tot ce spune filmul. Cu toate acestea, ideea de iluzie a visului american, de faptul că NU LE POȚI AVEA PE TOATE, e mai puțin detaliată. Nu, nu spun că ar fi inexistentă, că dacă conectezi niște motive prin film vei ajunge la concluzia asta, dar e mult prea subtilă pentru ceea ce spune cartea. Mulți rămân cu impresia că DiCaprio moare din alte motive…

Iată, așadar, viziunea unei generații de scriitorii asupra visului american. O iluzie.

sursă foto

3 thoughts on “„Lost Generation”, generația împotriva visului american

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *