Johnny

Pe Râuleasa trece din când în când câte un tramvai vechi. Nu-și permite nici măcar să aibă două vagoane sau ceva, pentru că la câte persoane circulă pe strada aia sau au treabă pe strada aia, interesul este mic spre cât se poate de rar.

Pe strada aceasta, pe unde tramvaiul hârjonește lent și rar, se află un băiat de un metru și jumătate sau puțin peste jumătate, care face muncă zilnică și cerșește. Eu îi spun Johnny.

Johnny, căruia punga nu-i lipsește de la nicio conversație, face obiectul studiului meu despre mine. Legătura pe care am creat-o cu acest individ de-o vârstă cu mine este pe cât de banală pe cât e viața lui Charles Bovary. Sau a fost.

Strada aceasta are un singur magazin supermarket de unde se alimentează în principiu toți riveranii și la ieșirea căruia se găsesc mai mereu câte doi-trei inși osteniți de munca de după zi, la o bere. Ce are de oferit această stradă este apusul pe care contemplarea profundă te aduce cu picioarele pe pământ, căci nimeni nu-și permite și nu-ți permite să devii profund. Astăzi, profunzimea lucrurilor este văzută drept un act adesea de „overthinking”, fapt ce duce la vorba: „mai bucură-te și tu de viață…”.

Dar oare ce mai înseamnă și asta?

Magazinul are un nume, dar numele nu contează. La ieșirea din acest magazin, mai ales seara, pe lângă cei doi-trei osteniți, se află și Johnny.

Johnny trăiește din grija celorlalți. Mai primește o bere, mai primește o țigară, mai primește un salam, din munca zilnică își mai scoate o pâine. E un băiat descurcăreț, dar nu l-a ajutat gândirea (voința?!) să își depășească limita aceasta. Adesea îmi spune: „Păi din cauza asta te urăște lumea, că tu nu știi să-ți accepți limita și te bagi peste limitele altora.” Johnny, da, acesta e Johnny. Și pe bune că vorbește așa, pentru că a avut pentru trei ani, când era adolescent, grijă să se dea pe lângă o fostă profesoară de liceu care i-a băgat ceva cărticică la minte. Dar lui îi place acest stil de viață, în haine murdare și scări de bloc. „Nu mă plâng, îmi accept condiția. Puteam fi mult mai mult, dar atât am reușit până azi.” Și pune accent pe până azi de parcă azi ar fi ultima zi așa.

Dar nu e și știe și el că nu e. „Mâine ce faci, Johnny?” îl întreb. „Ce să fac și io, mă duc să cerșesc la Unirii, apoi poate mai spăl niște mașini ca să-mi iau și eu un 20-30 de lei acolo și văd pe unde dorm.”

Râuleasa e o stradă primitoare. Are mulți boscheți acaparați de oamenii străzii. Nu ți-e foarte greu să-ți găsești locul, dar șansele ca altcineva să ți-l ia dinainte sunt mari. Eu nici măcar nu locuiesc aproape de zona asta. Vin doar ca să vorbesc cu Johnny, iar dacă nu-l găsesc pe Johnny, scot telefonul și fac câteva fotografii. Să mă aflu în treabă.

Ceea ce discut, în principiu, cu Johnny sunt problemele lui și problemele mele. Nu ajungem la niciun consens niciodată și nu tragem nicio concluzie. Doar ni le spunem, înjurăm la unison ce nu ne convine și apoi plecăm. Nu mi-a cerut niciodată bani, doar țigări. Dar îi dau, că pot să-l înțeleg aici. „Dacă vrei ca lumea să nu te mai înjure…” dar fix la momentul acela trece tramvaiul acela lent, iar gălăgia acaparează întreg fondul sonor de până atunci. Johnny poate fi văzut gesticulând ceva, explică, încearcă să găsească cuvintele alea bune încât să te facă să înțelegi. Să îl facă să înțeleagă. Dar nu va înțelege, pentru că e foarte puternic ego-ul, iar numai o palmă sau o serie de palme poate duce omul în punctul în care să facă o schimbare. Și aia târzie.

Abilitățile lingvistice ale lui Johnny sunt remarcabile. Vorbește cu „boss” la spălătorie, cerșește frumos la Unirii și se înjură de mama focului cu vecinii de pe Râuleasa.

„Dar pe tine, Johnny, ce te împiedică să te dedici mai mult vieții tale, s-o faci mai bună? De ce nu te angajezi la ăștia?” Zic că dacă-l întreb lucruri serioase, poate obțin ceva de la convingerile lui. Dar nu, Johnny rămâne în această viață calmă, agitată, pe repede înainte lentă, cu muncă și fără, cerșit și lucrat, o bere și-o țigară și-un stat pe o bancă lângă bloc. Și se gândește să-mi răspundă, dar atunci se găsesc unii să claxoneze.

„Ce-o fi vrând omul ăla de la cerșetorul acela.. nu vede cum e îmbrăcat?” De pe bancheta din spate a unui taxi, două domnișoare judecă. Judecata este sfântă pentru oricare prost în stare să judece pe oricare. Dar și asta e o altă judecată, nu? O prostie, pare. Johnny nu judecă niciodată. Nu se ia de nimeni. Nu-l interesează. Eu vin frustrat la el și el se angajează să-mi spună cât de prost sunt. Și Johnny are dreptate, pentru că el știe să-și aranjeze banii, mâncarea, băutura, viața după bunul plac. I-aș spune eu, i-ai spune tu, i-ar spune oricine să facă mai mult, dar Johnny se descurcă perfect așa cum se descurcă acum. Și asta contează.

Mereu când plec de pe Râuleasa și mă despart de Johnny și de toți oamenii ăia, de blocurile scunde și hârjonitul unui tramvai infect, mă gândesc: „Eu de ce nu îmi aranjez viața mea, care o fi ea, imperfectă sau perfectă, de ce nu lucrez cu ce am și vreau mai mult decât am ca să mă complic?” De ce, ca să-l citez pe Caragiale, vreau un „mai-bine” și nu mă ocup de „binele” actual? Și nu înțeleg, pentru că simplitatea pe care o are Johnny n-o am eu. N-o ai nici tu. O au anumite persoane cărora le-a fost dat să jongleze cu astfel de stări și condiții. Noi ăștia înzestrați, vrem mai mult. Mereu mai mult. Suntem nesătui și pierdem scopul pe drum, atrași fiind de distracțiile de pe marginea lui.

„Dacă nu vrei tu, nu vrea nimeni. Mai ai o țigară?” Și cu asta i-am dat ultima țigară lui Johnny. Nu că ar conta, nu că ar valora ceva. Mă uit cum și-o aprinde și îi spun: „Uneori aș fi vrut să văd cum e și ca tine, bă Johnny. Aș fi vrut să am puterea..”. „Haide, coaie, las-o așa. Toți facem ce putem ca să ajungem ce nu vrem.”

sursă foto

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *