Guest post: „Cine vrea schimbare, să sară în picioare!”

M-am decis să rup tăcerea pe blog după o săptămână de liniște de la incidentul din Colectiv. Și am să încep, sistematic, cu toate problemele care m-au sâcâit în ultima perioadă.

Și am să încep de la mine de acasă. De la Pitești. Orașul care m-a dezamăgit atât de crunt în ultimii ani. Un oraș în care cultura se zbate între viață și moarte în timp ce eu scriu aceste rânduri.

Cum, însă, văd lucrurile de la distanță, m-am decis să apelez la o prietenă care se află acolo. O prietenă care a fost, de altfel, dispusă să mă ajute și a scris rândurile de mai jos. Numele ei este Ania Cazan și cel mai bine o descriu prin faptul că este vocea 3Fest. 3Fest care este un festival despre care v-am mai vorbit pe blog și o mișcare culturală importantă din săracul oraș – Pitești. Da, îi zic mișcare, că sunt tineri ca și mine și vor să miște lucrurile dintr-un oraș mort.

Vă las mai jos scriitura ei. N-o puteam face mai bine, știam că asta vreau să scriu, sunt mâhnit de multe, dar cum am spus, sistematic vi le voi prezenta. Prin urmare…

Vedeam la televizor acea “viaţă de om”, citeam despre ea şi mai ales despre lipsa ei în Piteşti. S-a dus vestea de la unul şi la altul că trebuie să apară şi la noi. Tinerii erau în clocot, dar nu ştiau CUM să răbufnească. Urmăresc pagina de Facebook cu posibilele ei apariţii, dar erau toate în contradictoriu (4 nov.2015): ba la ora 17.00, ba la ora 18.00, ba la ora 19.00, ba se rămâne în Piaţa Milea, ba se pleacă la Bucureşti în coloane ca vocea noastră să fie şi mai redusă la tăcere prin miile de persoane prezente acolo. Până la urmă se pune lumea de-acord cu ora 18.00 în Piaţa Milea. Ajung cu întârziere, văd maşini de poliţie, jandarmi, presă şi o masă mare de oameni care făcea gălăgie. Am răsuflat fericită că am crezut că am ajuns unde trebuie. Mă alătur grupului meu şi imediat lumea începe să strige “Demisia! Demisia!” “Cui?”, întreb eu. Întrebarea mea a rămas fără răspuns. Se mai scandează “Hoţii! Hoţii!”, “Vrem spitale, nu catedrale”, “Păcat, păcat de sângele vărsat”, “România! România!”, “Jos Parlamentul!”, “Ieşiţi din casă, dacă vă pasă!”, “Cine vrea schimbare, sare în picioare” (moment în care trebuia să sari astfel încât să nu rămâi ca popa prostu’), în mod mecanic, sistematic, bătaia fiind pentru locul de impunător al sloganului următor, pe care oricum nu îl striga toată lumea. Şi, din când în când, se mai auzea “Colectiv”. Prea puţin faţă de ce s-a întâmplat.

După 15 minute după ce am ajuns acolo, cineva din faţă ne spune să mergem până la teatru şi înapoi. Am mers, ne-am supus, s-a scandat. Pe bănci, nişte bătrâni aplaudau marşul. Mai încolo era un băieţel cu o foaie ţinută sus pe care scria “Din cauza corupţiei, mama e nevoită să muncească în străinătate”.

Pe drum se cerea demisia peste tot unde ne opream (nu ştiu cine a “ordonat” opririle şi de ce. Cert e că noi eram cuminţi şi ascultam). Demisia de la Luca, Mc Donald’s, Zara, Curtea de Apel şi de la Davila. Nu ştiu ce aveau cu Mc’ul meu, totuşi.

Ne-am întors, din nou, în Piaţa Milea şi s-a mai scandat puţin. Am crezut că eu, care stăteam mai în spate, pierdeam toate “vorbele de duh” din primele rânduri, prin urmare am pornit în căutarea lor. În faţă, mă privea, însă, crucea din candelele aprinse. Am uitat cauza. Am uitat scopul. Foloseam doar nişte cuvinte, gesturi şi sărituri care nu reprezentau nimic. 32 au murit şi noi săream în sus ca idioţii că vrem schimbare.

Mi-e ruşine de mine şi de ce s-a întâmplat la protestul din Piteşti.

Vreau să simt viaţa asta de om în durere, nu în prostie, nu în pocnitorile care s-au dat în timpul protestului şi nu în scandalagii de la galeriile de fotbal. Să fac un marş al tăcerii, nu unul organizat pe Facebook, unde cei care îi numeau pe rockeri “satanişti” deunăzi s-au alăturat doar ca să aibă ce să mai urle.

Dar în mine se petrece o viață de om. Pentru a o auzi, trebuie să particip cu adevărat la un marș al tăcerii.

Ania Cazan 
05.11.2015

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *