E doar dispoziţia noastră în contextul dat

Astăzi m-am trezit cu chef de muncă. M-am trezit binedispus, zâmbitor, cu chef de viaţă. M-am pregătit cum se cuvine de o nouă zi; am mers la bucătărie liniştit, mi-am pus de cafea, mi-am aprins tableta şi în timp ce apa se pregătea să fiarbă, iar tableta era în proces de deschidere, soarele m-a furat cu totul.

Blocurile care 18 ani mi s-au părut atât de monotone, atât de lipsite de farmec, acum, în lumina puternică a unui soare mistuitor vara, păreau opere de artă. Voia mea bună întrecea orice graniţă.

Îmi beau cafeaua, mă pun la curent cu ştirile zilei şi îndată ce termin cu ambele, ies pe uşă spre birou.

Cum Piteştiul este un oraş mic, mersul pe jos e cel mai avantajos. Ajungi oriunde în maximum 15-25 de minute. Totul depinde de unde pleci şi unde trebuie să ajungi, logic. La birou munca a fost un deliciu. Toate taskurile au fost duse la final cu bine, iar glumele de la final de zi au spus totul.

La întoarcere spre casă, mi-am permis să contemplez asupra oraşului, a oamenilor, a oricărui obiect din juru-mi. Sunt un observator, de altfel, mereu am fost. În faţa unui magazin, o tânără aştepta pe cineva. Frumuseţea ei a oprit timpul pentru puţin. Am admirat părul ei blond-auriu în lumina soarelui la apus. Am admirat combinaţia maieului cu o fustă înflorată alături de balerini, ce îi ofereau feminitate şi în acelaşi timp o vedeam ca întruparea verii.

În timp ce treceam admirând-o, şi-a dat seama c-o privesc şi mi-a oferit un zâmbet. Ah, ce zâmbet! Confirmarea unei zile nemaipomenite. Orice gând a dispărut la acest zâmbet, orice grijă, orice-orice. Puf! Şters, precum creta de pe tablă. Frumoasă zi.

——

Astăzi m-am trezit fără chef de muncă. Afară plouă tomnatic, iar alarma a trebuit să sune de trei ori ca să mă pot ridica din pat. M-am pregătit cu greu de o nouă zi de muncă. Apa fiartă mi-a sărit pe plita electrică, tableta a rămas fără baterie de aseară fiindcă am uitat s-o încarc de-a lungul nopţii.

Cât timp a fiert apa, am dat drumul la televizor. Aceleaşi ştiri, aceleaşi omoruri, aceleaşi furturi, acelaşi pesimism învăluit în tragism. Afară privesc cum blocurile monotone de care m-am tot săturat să le văd, sunt lovite de picăturile mărunte de ploaie ajutate de un vânt puternic.

Piteştiul. Oraş mic. Plouă. Iau maşina. Oraş mic, dar cu un trafic infernal, un fel de Militari la intrare, oră de vârf sau orice punct din centrul Bucureştiul (ca să ne fie mai clar). Întârzii la birou. Salut morocănos pe toată lumea, mă aşez şi-mi pun mâinile pe faţă. Sunt vizibil lipsit de vlagă.

Cu greu finalizez taskurile pe zi. Mă ridic, salut din nou la fel de obosit şi fără chef ca la venire şi mă îndrept spre maşină. Pe drum, o tânără misterioasă cu umbrela ce-i acoperă jumătate din faţă, merge grăbită pe trotuar. O privesc pentru un moment mai aprofundat, are şuviţe blonde, exact cum îmi plac. Doar atât apuc, iar din neatenţie o stropesc.

Realizez, dar merg mai departe fără să-mi pese. Cu siguranţă acum mă înjură de mama focului. A fost o zi nenorocită, iar asta clar se şterge din orice amintire.

——

Totul ţine de dispoziţia noastră în contextul dat. Nimic nu e constant.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *