„Demonii” de F.M. Dostoievski

Sunt încă într-o stare ciudată după ce am terminat de citit această carte. Mă aflu sub o influență ciudată și sub gândurile cele mai adâncite în ce a vrut Dostoievski să ilustreze cu această carte.

De fapt, nu ce a vrut, că la întrebarea asta putem răspunde, dar cum a reușit? Citind operele sale de până acum, țin să vă spun că n-am mai întâlnit așa ceva. O asemenea carte plină de teroare, un horror psihologic prezentat cât mai cinematografic posibil prin descrierile cât mai detaliate.

Cartea nu este chiar atât de horror, cât mai degrabă un thriller psihologic care șochează la momentele cele mai neașteptate și oferă niște imagini vizuale memorabile și cât mai oribile cu putință. Dostoievski nu se ferește de crimă, nu se ferește de moarte și o prezintă atât în subconștientul individului cât și în realitatea ei imediată.

Cât despre partea horror, întotdeauna am savurat filmele și cărțile legate de religie și cu cât mai puțin sânge. Ei bine, numele cărții vorbește de la sine, nu cred că mai are rost să intru aici în detalii.

Este o cronică foarte lungă a martorului în persoana naratorului, la evenimentele desfășurate în Rusia anului 1870-1890, în care acțiunea este sufocantă și nu ai timp să respiri. Întuneric, nihilism, paroxism, crime și sinucideri, organizație secretă de „punere în cap a sistemului social”, ură și milă și niciun pic de lumină.

Trebuie să recunosc că introducerea lungă până în acțiunea propriu-zisă mi-a dat probleme de concentrare. De altfel, această carte nu-ți permite asta. Nu este genul de carte pe care s-o citești la culcare, nu, nici un pic. Trebuie să urmărești firul narativ cuvânt cu cuvânt, punct cu virgulă. Altfel riști să interpretezi grești anumite lucruri care-ți vor da bătăi de cap pe parcurs.

Tensiunea crește de la pagină la pagină, iar cronica este scrisă într-un mod excepțional. Naratorul-martor face schimb cu naratorul omniscient pe nesimțite, iar lectura te izolează de orice fel de distragere a atenției.

Psihologia individului ilustrată în această carte este un dar de scriitor întâlnit numai la Dostoievski. Felul în care acesta îi pune în suferință, îi face conștienți de ceea ce sunt, ceea ce au devenit și ceea ce au făcut este uimitor. Practic, din multitudinea de personaje din această carte, nu este unul care să nu stârnească interesul. Nu există personaj de umplutură.

Demonii acestei cărți sunt o grupare de socialiști-nihiliști care pun la cale o serie de întâmplări cutremurătoare pentru destabilizarea sistemului social rusesc din orașul unde se petrece acțiunea. Sentimentalismul, uniforma, escrocheria și teama de a avea o opinie personală sunt lucrurile pe care se bazează aceștia, conduși de cel mai impresionant personaj întâlnit de mine până acum în literatură – Piotr Stepanovici Verhovenski.

De ce spun asta? Este un personaj care de la început nu l-am crezut în stare de întreprinderea unui număr atât de mare de acțiuni. Acest manipulator, acest om cu un respect atât de mare pentru „cauza comună”, cauză pe care doar el o știa cu exactitate și de asemenea îndemânarea cu care dispare din peisaj. Un escroc care vine cu un singur scop și pleacă cu acesta neîndeplinit în totalitate, dar mulțumit oarecum de cele provocate.

Cu toate acestea, el nu se ridică în roman la standardele unui alt personaj semnificativ – Nikolai Vsevolodovici Stavroghin. Un personaj despre care mi-e greu să vorbesc, fiindcă ar trebui să fac o comparație cu alte personaje din opera lui Dostoievski în care punctul de salvare a existat și a fost utilizat. Aici Stavroghin singur a preferat sfârșitul, deși avea căi de scăpare.

Da, din păcate risc să intru în ambiguu, astfel că mă voi opri aici în a discuta despre personaje.

Religia este un punct extrem de atins în această carte, iar pasajele discursive despre credința în Dumnezeu sunt numeroase și câteva fraze sunt chiar memorabile prin exercițiul de gândire ce ți-l oferă.

De asemenea am reținut un pasaj foarte drăguț al lui Kirillov despre viață pe care-mi permit să-l atașez acestui articol:

– Este o lașitate și tocmai aici se ascunde toată minciuna! Ochii îi scânteiară. Viața este suferință, viața este spaimă și omul e nefericit. Acum totul nu-i decît suferință și frică. Acum omul ține la viață, pentru că ține la suferință și la frică. Așa este construită acum lumea. Acum viața i se înfățișează omului în chip de suferință și frică, aici e toată minciuna. […] Cine va învinge suferința și frica acela va deveni el însuși Dumnezeu. Iar celălalt Dumnezeu nu va mai exista.

Astfel de discursuri întâlnim în întreaga carte și sunt de gândit. Vin ca niște probleme la care chiar poți face o pauză de la lectură și contempla.

În concluzie aceasta este, într-adevăr, cea mai sfâșietoare carte a lui Dostoievski. O ilustrare nemaipomenită a demonilor exteriori și a celor interior, personali, ai fiecărui personaj.

Cartea la care am încercat să compun o recenzie (nu cred că se poate numi…) se găsește la Libris și vine cu transport gratuit.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *