De ce scriu?

Bună întrebare. Au trecut două săptămâni de când mi-am propus să găsesc un răspuns la întrebarea asta.

Sau poate mai bine. De ce încă mai scriu aici?

Prima dată nu se uită, nu? Cu blogul a fost 2007. Prima încercare literară eșuată a fost la 16 ani. Primele scrieri publicate într-un ziar: la 18 ani.

Dintre tentativele de tinerețe, nimic nu a mai rămas la fel. A fost o evoluție continuă de atunci. Cu o facultate de litere în spate și acum un master în desfășurare pe același domeniu.

Dintre toate posibilitățile, am ales literatura.

Și ce faci, tu, cu facultatea și masterul actual?

Adesea primesc întrebarea asta. Și răspunsul ar fi: ca să deformez jegul de pe tine. Ca să ofer ghenei de gunoi pe care stăm așezați, culoare și parfum. Sau ca să simt mai bine cum mă înec în ochii unei anumite ea întâlnită întâmplător pe o stradă îngustă, pavată, degradată de un timp relativ.

Să iau cerul invadat de puncte mici strălucitoare și să le împart la cerșetori pe stradă. Să văd faimostul¹ multora și unicitatea nimicului.

Ca să fac brazii violeți și apusurile buzele unei târfe. Ca să alerg acolo unde nu am ajuns niciodată, ca să institui o realitate nouă.

De asta.

Recent am observat că singura scăpare din haosul lumii ăsteia este să-ți faci una nouă, pentru tine și alții. Aici vorbesc strict din punct de vedere literar, fapt ce pe aici n-a fost atât de promovat.

E un refugiu, dar nu unul permanent. Exercițiul de analiză și introspecție pe care-l fac zilnic în marea asta în care dau din mâini și picioare ca un disperat, îmi oferă perspectiva să notez mai atent detalii pe care le văd, să le ridic la rang de simboluri, de premiere, să fac din banalitate un act de teatru remarcabil sau măcar să încerc.

Nu e ceva în care prefer să mă blochez. E ceva ce prefer să fac. Nu e un loc unde fug de lume, ci unul în care deblochez sensuri pe care mai departe le despic în alte sensuri. Și le înțeleg și poate-i fac, astfel, și pe alții să le înțeleagă.

Și-mi place.

De ce nu încerci video?

Pentru că nu pot. Pentru că am încercat și simt că, oricât de mare ar fi audiența în urma unui astfel de proiect, n-ar fi ceva cu care eu m-aș simți confortabil.

Nu-mi mai place să fiu în mijlocul reflectoarelor, nu-mi place să-mi documentez viața secundă cu minut, oră cu zi, lună cu an. Nu e ceva ce aș vrea ca voi să vedeți.

Cel mult, poate, o emisiune săptămânală cu conținut muncit. Cum face Ariel aici. Sau poate să prezint viețile altora, din zone îndepărtate, dar atât de apropiate.

În schimb aș vrea să citiți. Să citiți mult. Poate ceva ce, într-un mare final, voi reuși să public. Dar până acolo și după, căci până la urmă asta-i o bornă fictivă apărută acum, voi tot să citiți.

Să lăsăm video pentru cei care se simt mai bine s-o facă, chiar dacă de multe ori nu realizează penibilitatea din spate sau timpul, timpul care e relativ, dar atât de important, pe care-l pierd muncind la ceva care nu aduce nicio plus-valoare societății. Nu atrage atenția asupra a nimic important.

Nu voi avea nimic împotriva acestor oameni, care or fi ei, pentru că fiecare există după bunul plac.

Voi continua să scriu, iar aici voi continua să atrag atenția atunci când va fi cazul de prezentat ceva. Voi continua să fac ceea ce, după mult timp relativ în care am făcut alte lucruri fiindcă aveam nevoie de acele lucruri, aveam nevoie să-mi asigur existența, îmi place și mă reprezintă cu adevărat.

Și e foarte important să te întrebi adesea de ce faci ceea ce faci. Să-ți pui întrebările astea, să-ți urmărești parcursul, să înțelegi ce-i cu tine și cum urmează să dezvolți mai departe drumul pe care-l urmezi.

Întreabă-te, analizează, găsește răspunsuri și totul n-are cum să nu fie bine.


¹Ceva faimos, dar anost.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *