Cum e să fii tânăr și sărac

Bă, futu-ți Dumnezeii mă-tii, dăi drumu de aici că io acum am venit de la muncă!

Bă n-auzi! Dă-i drumu de aici că vin la tine și-ți rup capu, băi fraierică geamantan!

Pleacă bă, în morții mă-tii!

Așa m-am trezit într-o dimineață.

Era unul dintre colegii de apartament care aranja niște conturi cu un cerșetor care la 9 dimineața se găsise să urle după ajutor la oricare dintre cele trei blocuri din jurul parcării.

Problema e că la geamul de la etajul III, de acolo de unde urla colegul ăsta, la doar doi pași lângă era capul meu. Dormeam.

Acest coleg al meu lucrează noaptea. Pleacă undeva în după-amiază și ajunge la o oarecare oră din dimineață. Așa încearcă să facă un ban.

Când nevoia de odihnă devine disperată, ajungi să faci lucruri incontrolabile ca să o obții.

***

De doi ani locuiesc în Stoian Militaru. E un bloc ca oricare altul. Numai că-i un bloc dat în folosința Universității din București.

Un bloc care are apartamente bune și apartamente rele. Unde se fac mânării ca în oricare altă parte a țării sau lumii.

Un bloc cu apartamente de două și trei camere unde adesea se îngrămădesc între 6 și 9 persoane.

Un bloc unde de la an la an se schimbă fețe, se schimbă locuri, îți cari bagajele de pe o scară pe alta pentru că mereu una intră în renovare.

Dar nimic nu se renovează.

Ca oricare student sau mai degrabă fost student de provincie, cea mai bună metodă de a aduna niște bani e să cheltui cât mai puțini.

O soluție la această problemă este să te cazezi într-unul din căminele oferite de facultatea ta. Din fericire, Universitatea mai are și unele bune, nu numai mizerii.

Printre cele bune se încadrează acesta de care vă povestesc. Unele apartamente au și câte două băi, bucătărie, camere și cumva (chiar dacă sună absurd) mai prinzi și niște intimitate.

Problema e că uneori chestia asta tinde să devină un dezavantaj pentru tine. Nu ai o casă a ta, nici nu se vede una la orizont, dar tu speri.

Brusc ești clasat în categoria tinerilor săraci. Ăia care nu au un ceva al lor, iar ce au e mai mereu mobil.

Nu există o bază.

Cu banii nu stai mereu grozav, mâncarea e mai mult aia de moment decât aia care stă în frigider, ajungi să faci împrumuturi, deci datorii și tot așa.

Ei bine, eu sunt aici ca să vă spun că NU E ADEVĂRAT ȘI POȚI CÂȘTIGA CHIAR ACUM UN VOLVO + O CASĂ ÎN AVIATORILOR (zonă mai mult decât decentă a capitalei).

Simplu, nu? Păcatul face că nu-i adevărată treaba asta și nu un concurs la care scrii „partikip” te poate ajuta să ieși din a locui cu o comunitate (pentru că da, colegii de apartament sunt o comunitate).

Muncesc, dar salariul nu-mi ajunge

Te mai întâlnești cu oameni. Le zici că ești angajat. Te știu că faci o treabă bănoasă, iar dacă mai faci și chestii pe internet, gen ești blogger, categoric viitorul ți-e asigurat cu vacanțe în Caraibe.

Nu-i așa, boss.

Piața muncii e mizerabilă, iar în funcție de domeniu, dacă ești tânăr și la început de drum, ești supus unor task-uri și unui efort care uneori, toate adunate, te fac să scuipi biroul la care stai (dacă e muncă de birou, dacă nu, orice altceva în legătură cu munca ta).

O să vreau să fac ceva ce-mi place… 

Nici aici nu-i așa, boss. Până să ajungi să faci ceva ce-ți place, ai de trecut prin mizeria de care am zis anterior.

Chestia este că mizeria asta capătă nenumărate forme. Poate fi locul de muncă, poate fi statul (dacă ai propriul business) poate fi și poate fi.

Cu toate astea, soluții există. Trebuie să vrei.

Principiile mele is cam următoarele: nu tac când ceva nu-mi convine, acționez când trebuie să acționez, iar planuri pe termen lung nu-mi fac.

De ce?

Am putea visa la cai verzi pe pereți până nu mai vrem sau citi cărți motivaționale (pe care nu le consider super utile) până nu mai putem citi. Eu nu le văd soluții, ci cel mult metode de a visa cu ochii deschiși.

Avem niște etape în viață prin care trecem. Etapele noastre, mai ales tineri fiind, trebuie asimilate. Trebuie înțelese și din fiecare extras câte ceva care mai târziu să fie de folos.

Asimilarea asta se face cel mai bine pe propria piele. Desigur, experiențele altora vor fi mereu un motiv de inspirație, cel puțin pentru mine, dar mai mult nu.

Pentru unii, etapa asta de a fi „tânăr și sărac” există și nu trebuie să fie o rușine. Dacă știi ce faci, n-ai cum să o dai în bară, ca mine.

Scriu rândurile astea, cu toate că nu știu cât de clare sunt, pentru că am dat-o-n bară. De semnificative ori. Am făcut alegeri peste alegeri greșite și am ajuns la 22 spre 23 de ani să-mi bag picioarele. Și e nasol.

De multe ori nu le-am zis unor persoane mai apropiate unde și cum stau. Sau ce fac. Sau cât câștig. De multe ori pentru că nu am considerat relevant, dar de la fel de multe ori pentru că mi-a fost rușine.

Nu mai.

Asta e condiția. O accepți și faci ce poți să o modifici, s-o duci către un stadiu mai evoluat, mai bun.

Soluții

Angajează-te. Locuri de muncă se găsesc pe IqAds, pe grupul acesta de Facebook, Manafu mai scrie câteodată de joburi, la fel și Sabina (pentru publicitate și PR).

Apoi încearcă să folosești intens LinkedIn dacă vrei să te poziționezi bine și aici și afară.

Urmează-ți talentul. Dacă știi că-ți place să scrii, să-ți susții opinia argumentat în scris, atunci un blog ți s-ar potrivi.

Dacă ai talent pe grafică, design, desen, pictură etc atunci un Society6, SpreadShirt sau pur și simplu orice site de așa ceva te-ar putea ajuta să faci niște profit dacă ai o grafică mișto.

Urmărește ultimele noutăți legate de pasiunile tale. Cu siguranță există un website pentru așa ceva.

There is an app for everything. Folosește aplicațiile de smartphone cu interes. Eu am o groază de aplicații care să-mi ușureze viața, de la exerciții sportive, la mâncare, apă sau administrarea banilor.

Știu, sună trist, dar sunt foarte utile.

Ideea finală e că trebuie să îți accepți condiția și vorba aia: să muncești mai mult și să te plângi mai puțin (adică nu cum fac eu). Asta cred că-i lecția cea mai importantă de învățat.

În rest, bucuriile, vacanțele, banii, toate se vor îndrepta dacă ai voință și chiar vrei asta.

Ar trebui să mă apuc să traininguri pe așa ceva? :))

7 thoughts on “Cum e să fii tânăr și sărac

  1. Da, muncești mai mult, te plângi (și te distrezi) mai puțin, aduni responsabilități și te întrebi cum vei rezista să faci asta în următorii 50 de ani – asta înseamnă să fii adult 🙂
    & take it easy!

  2. Per ansamblu, studentii nu contribuie economic la bugetul statului, drept urmare sunt o categorie sociala ce nu prezinta interes. M-am prins de asta intr-o iarna când locuiam in Grozavesti. Dupa niste ninsori teribile, zăpezi de odinioara, Grozavestiul era printre putinele zone unde nu fusese dezapezita zona pietonala – era aproape imposibil sa mergi pe acolo. Noroc cu soarele care nu discrimineaza si care a topit zapada.

    Cat despre articol, bravo pentru curaj! You need some balls to talk about these things. Sigur esti rasplatit in catharsis. Adi spune bine. 😉

  3. Fără muncă serioasă nu ai ce să faci sau cum să trăiești OK.

    Am 23 de ani, sunt fără facultate, și o firmă cu 10 oameni, și trecem prin perioadă de angajări, muncesc de 5 ani de dimineața până seara.

    Nu cunosc piața muncii așa de bine, știu doar ce văd eu la interviuri, e foarte greu să găsesc oameni motivați să tragă cu mine. Lumea vrea să vină la birou și să depună un efort minim și văd asta mai ales la cei tocmai ieșiți de pe băncile facultății. Nu mă aștept de la ei să stea 24/7 la muncă, mă aștept ca în alea 8 ore să dea maximul posibil.

    Înțeleg punctul tău de vedere legat de eforturile pe care le așteaptă oricine din poziția de angajator de la cei fără experiență. Dar și cei care vin la interviu au pretenții de salarii de 3000-6000 RON fără să știe mai nimic.

    Te trezești cu câtamai omul la 24 de ani, cu master care este la fel de pregătit de mediu de muncă ca un copil de 15 ani. Și cu pretenții de “boss, am master și-mi dai doar 2000 RON?!”. Mai are nevoie și de bonă care să-i explice ce e aia BPMN sau un CRM, pas cu pas, pentru că nu știe să folosească Google.

    Pentru a plăti pe cineva 3000 RON, eu trebuie să scot în total din buznar în jur de 4300 RON, aproximativ 11000 EUR pe an, înmulțește asta cu 10 angajați și încep să iasă sume mari. Dacă nu se remarcă prin ceva persoana de la interviu și nu vrea să tragă cot la cot cu mine, nu-l iau, la fel cum un client nu ar vrea să lucreze cu mine dacă nu trag cu el.

    Piața este extrem de competitivă așa că e normal ca oamenii care nu sunt competitivi nu o să-și găsească locuri de muncă.

    În loc să ne plângem că piața, statul sau alte chestii sunt nașpa, hai să ne remarcăm cumva.

    1. Ai rămas focusat pe o treabă și ai sărit peste esențialul articolului. Recitește, te rog, c-o să vezi că sugerez exact ce zici și tu.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *