„Copiii lui Hansen” de Ognjen Spahić

Spațiul mi-e blank și-mi chinui degetele pocite să tasteze ceva despre cartea asta, dar n-au forța necesară. Mintea mi s-a alterat precum carnea lăsată la soare în mijlocul lui iulie. Nu mai simt nimic. Din nasul care și el s-a deformat în patru zile, curge sânge amestecat cu pituită. Pielea mă mai mănâncă pe ici pe colo, dar un lucru e cert: în fața mea nu-i nicio uzină și nici fața confidentă a lui Ceaușescu.

La marele orizont, furnalul, o rămășiță a ceea ce a fost industrializata Românie cu speranța capitalistă acum mai coruptă ca nicicând, ejaculează fumul de care locuitorii bercenineni nu se mai satură. Oare oamenii aceia mai știu ce-i ăla aer proaspăt?

Îmi târăsc tălpile goale pe mocheta jegoasă a apartamentului până la bucătărie ca să mai simt răceala gresiei. E iarnă. Gât nu mai am, m-am îmbolnăvit acum patru zile, dar ușor îmi revin. Cu toate astea, am simțit cum fiecare parte din mine se distruge în astea patru zile ca niciodată.

Am vrut să beau țuică și gâtul nu m-a ars. Mușchii mă dor continuu, nopțile sunt albe și durerile negre. Vreau să-mi pun creierul în funcțiune pentru măcar câteva momente cât să-mi notez niște idei pe care mai apoi, când mă voi însănătoși cu totul, să le vorbesc apropiaților. Dar oare mintea mea poate? Nu poate.

Mintea e ocupată cu frustrarea, dezamăgirea, izolarea, respingerea societății, religia care mă consideră un demon dat pe Pământ, netrecut prin curtea Lui Dumnezeu. Atunci de ce m-a mai dat pe Pământ? De ce nu m-a lăsat mort de la bun început? De ce nu m-a lăsat neant? Pentru ce un preț așa scump?

Șira spinării e o paranteză înțepătoare, oasele fac dealurile de sub Carpații înalți. Se mai aude Deșteaptă-te române? Ne-a trecut? Nu mai avem identitate?

N-am fost în viața mea la Tichilești, dar camera lui R.W.D. și a naratorului am făcut-o camera mea de apartament, iar leprozeria apartamentul întreg. Orașul s-a transformat și el. Vremurile au rămas în formă aceleași. N-aveau nevoie de schimbare. Pentru ce schimbare? Ce atâta schimbare?

Creierul meu refuză să mai gândească. Doar amintirile dinainte de carte îmi zburdă ici și colo, dar mă însănătoșesc. Îmi revin. Am trăit în altă parte. Până mai acum.

Dacă vrei să te simți lepros pentru trei-patru zile, dacă vrei să te simți respins de societate, să simți comunismul, să simți revoluția, să te lupți pentru supraviețuire, să plângi de frustrare, nările să simtă mirosuri la care ochii îți vor alerga pe foaie ca să dispari de acolo, atunci citește „Copiii lui Hansen”.

E crudă, e o metaforă remarcabilă a comunismului de la noi, e o ilustrare a unei Românii infecte ca ultima leprozerie, e o luptă pentru libertate și o luptă la care cel mai puternic rămâne până la capăt. E scrisă în stil jurnalistic, plină de descrieri menite să-ți taie efectiv răsuflarea și să te facă să fii un lepros pe durata ei.

Ești acolo, ești în leprozerie, ești la o cameră fără număr, dar faci parte din comunitatea lor și ai și tu pașaportul tău ascuns în zid gata de marea fugă departe de comunismul aspru de la noi, asta dacă apuci să mergi până la capăt.

Ce să o mai lungim măi, dragi cititori, e o carte bună. Bună de tot. Se găsește pe Libris, Elefant sau Okian.

2 thoughts on “„Copiii lui Hansen” de Ognjen Spahić

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *