Câteva cuvinte despre Mihai Eminescu, omul

Mihai Eminescu a fost unul dintre cei mai de seamă poeți ai țării noastre, ultimul „mare romantic” și reprezentantul de seamă al acestui curent la noi. De câte ori nu mi-a fost dat să aud aceste cuvinte în sălile de clasă de la generală și până la liceu, ceea ce în parte e adevărat, în parte fals. Cu toate acestea nu putem să nu admitem faptul că poetul Mihai Eminescu a fost un poet filosof, iar nici cosmogonia și nici idealismul pesimist, nici măcar etica omului superior nu mai pot fi discutate în cazul lui Eminescu. Nici măcar curiozitatea nu ne-o mai stârnesc în felul în care o făceau odată primele studii asupra poeticii sale. Aceste subiecte au fost discutate îndelung din anul 1890 și până astăzi, iar ele sunt știute, dar rediscutate și descusute pe o mie de părți. George Călinescu, în cartea sa „Mihai Eminescu: Studii și Articole” afirmă: „Concluzia este aceasta: studiind pe Eminescu, cercetătorii pornesc de la o admirațiune și o formulare preconcepute. Ei nu caută formule noi de înțelegere, ci afirmă sau combat pe cele vechi, ivite și consolidate nu se știe cum” (G. Călinescu:1978, 23).

În acest articol, nu voi discuta despre poetica lui Mihai Eminescu, ci voi vorbi într-o sinteză care sper să-mi reușească, despre Mihai Eminescu – omul. Unde s-a născut Mihai Eminescu, când s-a născut, ce s-a întâmplat cu acesta la moarte, de ce boală a suferit, ce viață a putut duce. Consider că despre poezia sa, nu dețin încă experiența necesară pentru a-mi putea da cu părerea într-o lucrare amplă. Motivul nașterii acestui eseu se datorează multiplelor greșeli pe care le-am întâlnit de-a lungul anilor în învățământul liceal, dar și printre prieteni și rude când subiectul era Mihai Eminescu și viața sa. Foarte puțini și-au dat interesul pentru a studia câtuși de puțin viața acestui poet cosmologic, iar mulți sunt cei care vorbesc în neștire de cauză. Nu voi pătrunde în subiectele deja discutate și știute, ci doar acolo unde încă mai există neclarități. Un studiu aprofundat pe lângă această scriere este recomandat. Îmi doresc ca această lucrare să vină în ajutorul multora, inclusiv al meu.

Când s-a născut omul Mihai Eminescu? Și unde? Din multe articole și surse istorice, aflăm că Mihai Eminescu a fost unul din cei unsprezece copii ai lui Gheorghe Eminovici și ai Ralucăi Eminovici, născut în nordul Moldovei, la Ipotești. O curiozitate reprezintă data nașterii poetului. Deși în documentele oficiale, precum arhiva bisericii Uspenia (Domnească) din Botoșani, data nașterii lui Mihai Eminescu pare a fi „15 ghenarie 1850” reprezintă, oare, aceasta data adevărată a nașterii sale? Se pare că nu. Titu Maiorescu, în lucrarea sa „Eminescu și poeziile lui” preia data oficială, 15 ianuarie 1850 și locul Botoșani, mergând după cercetările N. D. Giurescu, dar în registrul școlii National Hauptschule de la Cernăuți (al cărei elev a fost Eminescu), data nașterii este de 14 decembrie 1849. Se pare că Eminescu atunci s-ar fi născut, dar fiind iarnă și drumurile înzăpezite în Moldova, domnul Gheorghe Eminovici a ajuns abia o lună mai târziu ca să-și înscrie fiul în evidențele statului. Aglae Drogli, sora lui Mihai Eminescu, notează de asemenea locul nașterii ca fiind satul Ipotești și nu Botoșani.

Cu privire la cariera literară, Eminescu a debutat, după cum Tudor Opriș notează în „ Istoria debutului literar al scriitorilor români în timpul şcolii (1820-2000)” cu poezia „De-aș avea” în februarie/martie 1866 pe când era doar un „june de 16 ani”. Mai târziu și-a negociat pătrunderea în canon, cât și rămânerea în acesta printr-o poezie – dedicație, „Epigonii”. Iulian Costache, în cartea sa „Eminescu: Negocierea unei Imagini”, afirmă: „Poetul din Epigonii reprezintă o heraldică, o emblemă; un imens joc de negociere pentru intrarea sau ieșirea dintr-un canon literar, poziția ca scriitor” (Costache:2008). Pentru poet, poezia „Epigonii” este așadar o negociere de pătrundere în noul canon. Susține scriitorii vechi, deja existenți, dar face parte din noul val. Poezia este o genealogie literară cu poeți care primesc atenție în funcție de spațiul alocat în text, acesta fiind investit cu o mai mare importanță canonică. De altfel, urmărind emblema junimistă care constituie și canonul junimist, pe Mihai Eminescu îl observăm undeva în dreapta, nu departe de centru, ce-i drept, dar nici cel mai de seamă din canon. Această observație este importantă pentru multitudinea de declarații cu privire la „cel mai important junimist”, declarații la care am asistat cu tristețe. Vasile Alecsandri reprezenta centrul canonului junimist. Scriitorul central și cel mai de seamă la vremea respectivă.

Cât despre modul în care și-a trăit viața Mihai Eminescu, s-au scris extrem de multe lucrări suficient de romanțate cât să ne ofere o perspectivă dramatică a vieții sale. Alexandru Vlahuță afirmă într-un interviu al vremii: „După cîte știu viața poetului a fost întotdeauna o amarnică luptă cu sărăcia. De cîte decepții nu s-o fi izbit el în societatea noastră așa de rece și de disprețuitoare pentru oamenii ”nepractici” ” (G. Călinescu:1978, 29).  Hașdeu de asemenea afirmă: „El va trăi, deși a murit nebun. Și a trebuit să moară nebun. E grozav a o zice! Să nu fi înnebunit, el nu avea ce mînca. Mai rău decît atâta! Ca să aibă ce mânca el fusese silit a-și mînca inima, înlocuind avînturile poeziei, avînturi mărețe, avînturi cari nu se pot vinde, prin litate, care îi aducea o fărîmă de pîine, stropită într-ascuns cu amare lacrămi – prefața nebuniei.” (G. Călinescu:1978, 30). Păcatul face ca aceste variante romanțate, atât de accentuate patetic, să nu fie în tocmai și cele mai clare. Eminescu a fost un om fericit, dar nu putem cunoaște noi concepția poetului despre fericire. Adevărul este că, din corespondențele sale, a fost un om nemulțumit tocmai din lipsa unor „nefericiri comune” ca avere, poziție socială etc. George Călinesc în „Mihai Eminescu: Studii și Articole” notează: „Mizeria lui Eminescu, ca efect al inconștienței societății, este o legendă” (G. Călinescu:1978, 32). Dovadă că în timpul studiilor sale pe care le efectua la Berlin, Eminescu primește o funcție plătită pe lânga cea de agent diplomatic. Titu Maiorescu, de altfel, se interesează de acesta încă de la început și în calitate de ministru al Instrucției, îi trimite o sumă importantă de bani pentru a-și da doctoratul. Ba mai mult, după depunerea dosarului pentru examen, îi garantează și o catedră universitară. Societatea precum și lipsa averii se pare ca n-au fost atât de negre precum se spune. Cu banii pe care Eminescu i-a primit pentru a-și da doctoratul, i-a cheltuit pe o excursie pe Rin după care s-a întors pe neașteptate la Iași. Șansele sale nu s-au încheiat. Și la Iași, după aventura sa, primește postul de director al Bibliotecii Centrale precum și cel de revizor școlar, cu o remunerație de 500 lei. Sumă destul de considerabilă la acea vreme. Concluzia acestei mici aventuri, fiindcă au existat și alte astfel de neglijențe este următoarea: „Eminescu n-a cunoscut în boala sa deloc mizeria, ci numai simpatia și solicitudinea tuturor” (G. Călinescu:1978, 34). Nu-l acuz pe Eminescu, nu-mi permit un asemenea atac, dar opinia publică a sporit și consolidat imaginea poetului nefericit și muritor de foame, pentru că ea trezește mai multă simpatie. Simplul adevăr.

Despre boala lui Eminescu s-a discutat îndelung. De precizat este faptul că Eminescu nu a fost otrăvit, or cel puțin aceasta este părerea mea. Un diagnostic greșit a fost pus asupra poetului, iar dintr-un diagnostic greșit a rezultat un tratament greșit, cel cu mercur. De asemenea tot așa a ajuns și dependent de morfină. „Nebunia lui Eminescu s-a manifestat la început sub forma aceasta. Închizându-se în baie, dădu drumul la apă și nu mai vru să iasă. Se credea la mare. Cu puține zile înainte, se plîngea, într-o scrisoare, de oboseală, arăta dorința unui repaus. Repausul sta legat în conștiința sa de imaginea mării:

„Mai am un singur dor:

În liniștea serii

Să mă lăsați să mor

La marginea mării.” (G. Călinescu:1978, 27)

Mihai Eminescu a avut un sfârșit nedrept. Și cu toate acestea, un sfârșit creativ, un sfârșit cu creații incredibile care parcă stau să demonstreze contrariul. Ca să fie tabloul complet, la autopsia sa, creierul marelui poet a fost uitat pe fereastră, în soare, timp de două zile, după care abia apoi a fost trimis mai departe medicului G. Marinescu. „Există o condiție excepțională care ridică pe Eminescu deasupra poeților de circulație mărginită. A cunoscut poporul și provinciile românești, a devenit familiar cu speculațiile filosofice cele mai înalte, a iubit fără a fi fericit, a dus o existență nesigură și trudnică, a trăit într-un veac ingrat ce nu răspundea idealului său, a plîns și a blestemat apoi s-a îmbolnăvit și a murit foarte tânăr. Viața lui se confundă cu opera, Eminescu n-are altă biografie” (G. Călinescu:1978, 270). Într-o opinie personală, de încheiere, deși ar mai fi foarte multe de spus, rămân la ideea că Flaubert a avut dreptate când a afirmat că trebuie studiată opera autorului ci nu viața acestuia. În cazul lui Mihai Eminescu, opera sa reprezintă însăși viața sa. Studiindu-i bibliografia, îi înțelegi și viața.

Surse Citate / Utilizate
  • Călinescu, G. Mihai Eminescu: Studii și Articole. Editura „Junimea”. Iași, 1978.
  • Maiorescu, Titu. Eminescu și poeziile lui. http://ro.wikisource.org/wiki/Eminescu_%C8%99i_poeziile_lui. 1889.
  • Costache, Iulian. Eminescu: Negocierea unei Imagini. Editura Cartea Românească. București, 2008.
  • Opriș, Tudor Opris, Istoria debutului literar al scriitorilor români în timpul şcolii (1820-2000). Editura Aramis. București, 2002.

 sursă poză

One thought on “Câteva cuvinte despre Mihai Eminescu, omul

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *