Când am vizitat nicăieriul

Se spune că ne naștem puri, inocenți, goi de tot și de toate ce-s înconjurul nostru, iar cu timpul suntem supuși mai multor experiențe care mai apoi ajung să contureze în caracterul nostru ideea de… drog. Drogul numit citire, pedalare, datul cu parapanta, saritul cu parașuta, snowboarding-ul, ski-ul și câte și mai câte. Lucruri nefăcute musai dintr-o dorință aprigă de a te afirma, ci pur și simplu pentru experiența și adrenalina ce ni le oferă. Pentru regăsirea cu noi cei care avem gustul de a ne retrage uneori în plăceri crunte, dar definitoare.

În cazul meu, am ajuns să cred, după lungi dispute cu mine, că poveștile frumoase nu se înființează din statul în casă. Imaginația nu poate lucra dându-i cafea dimineața, internet ziua și multe cărți seara. Experiența n-are de unde veni dacă izvorul ei e bucătăria sau baia, patul din cameră și fotoliile din living. Trebuie să ieși, să vezi, să traiești, să urmezi primul instinct după care să te oprești, să-l analizezi, să-l retrăiești, să-l expui în gândurile tale, să-l cartografiezi în suflet și să-l arăți lumii. Să faci lumea să-l trăiască cu tine. Asta-i în câteva rânduri concepția mea de scriitor, cam ce-aș vrea eu să ofer din scrierile mele.

Prin urmare, dacă în copilărie eram un închistat, am ajuns acum să călătoresc pe unde apuc ca să strâng material și experiențe pe care să le dau, mândru, mai departe.

Am ajuns urcând pe munte la Padina, am călătorit jumătate de țară către Făgăraș și mai apoi pe pârtia de la Drăguș cunoscând tot soiul de oameni, am ajuns în Bistrița cu ocazia #TFB9 de unde am venit cu cele mai frumoase articole scrise de mine vreodată, dar niciodată și vă spun, N-I-C-I-O-D-A-T-Ă nu am sosit în nicăieri. Nicăieriul meu. Zona aceea neexplorată de mine, nelocuită de nimeni, în plină natură, în romantism pur. Asta până am ajuns anul trecut și acum vreau să vă iau și pe voi cu mine să retrăim drumul acela.

nicaieri-pe-harta
Nicăieriul meu pe harta Google

De loc sunt din Pitești, județul Argeș, iar nu prea există om prin România care să nu aibă sau să nu fi avut bunici „la țară”. Știți voi, „la țară” locul unde mergeam pentru vacanțele de vară când eram copii, unde trăiam experiența colindului pe stil tradițional, cu timpul sacru și muncile agrare, cu fotbalul dat în curtea unei școli unde terenul era invadat de buruieni și pământ. Sprinturi prin păpușoi, urzicăreală cruntă și câte și mai câte. Am dansat în curtea bunicilor mei, Dumnezeu să-i odihnească, în fața bunicii. Voia să mă vadă dansând așa că i-am prezentat câțiva pași de samba. N-am să uit cât oi trăi momentul acela sau lacrimile din ochii ei. N-am fost eu acel Nică, dar vai câte-i puteam face bunicului cu fotbalul meu din curtea casei în miezul zilei.

drumul-catre-nicaieri

„Țara” mea se află în satul Fata din comuna Vedea, Argeș. Pe hartă sunt cam 33 de kilometri. Nu mult. Drumul e frumos, pitoresc, dar cam prost. Amestecătură de case vechi și case noi. De oameni vechi și oameni noi. De ce-a fost atunci și ce e acum.

În drumul spre „țara mea”, dacă la indicatorul Fata nu cotești dreapta, spre satul respectiv și faci stânga, unde se prezintă un drum proaspăt astfaltat cu un pod luat de viiturile de anul trecut și din nou făcut, găsești un peisaj furat din Grădina Edenului. Efectiv auzi natura cum îți vorbește.

drumul-spre-nicaieri-2

Gâzele roiesc de colo-colo, albinele din floare în floare, greierii își pregătesc repertoriul pentru seară. Totul e de o armonie perfectă, parcă auzi „muzica sferelor” lui Eminescu. Vai dacă poetul ar fi văzut locul acesta, dar cu siguranță sunt atâția poeți care vor fi interesați să ajungă aici, sper. Pe stânga prunii sunt copți, iar fructele delicioase au un gust aparte. M-am schimbat? Mă întreb…, dar nu! Sunt același eu, transpus în lumea pe care atâta timp am căutat-o și de care bucuros mă înfrupt.

Grădina Edenului la doi pași de mine
Grădina Edenului la doi pași de mine

Eram atât de necunoscător de tot ce era în jurul meu și totuși atât de absorbit de fiecare mică parte care transforma un întreg. Mă regăsisem, fix ceea ce v-am vorbit la început. Frunzele cântau în cor, era corul naturii dirijat de vântul molcolm și răcoritor de vară.

M-am întors către taică-meu, fiindcă voiam musai să aflu cum se numește locul acesta. Dacă are vreun nume. Dacă nu, să nu i-l dea nimeni. Voiam să fie nicăieriul meu, mi-l axasem în subconștient, mi-l atribuisem sufletului. Era o comoară de inspirație. Mai voiam un birou, un pix și un carnet și acolo aveam să-mi petrec restul timpului. Și când mă gândesc, iarna cum s-o prezenta? Infernal? Paradisiac? Astral? Atâtea întrebări și numai o singură soluție, rămâne de mers.

– Bătrâne, îi zic, locu’ acesta are-un nume?

– Dealu’ Ursului, îi spune.

Și unde-i ursul? Parcă un animal merita numele locului ăstuia. Un animal sălbatic, o parte a ceea ce a fost în geneză, un semn că totuși nimic nu-i la nimereală și totul a fost așezat în ordine ca omul să se bucure de minunăția asta. Nu există nicio legendă, dar recunosc c-ar fi oferit o nuanță diferită dacă ar fi fost așa. În schimb avem frumosul. Acest frumos de neiertat oricărui om ce va-ncerca a scoate ciment din el.

Am reușit să mă pierd din Pădurea Grădinii Edenului. Copacii aveau o alură protectoare.
Am reușit să mă pierd din Pădurea Grădinii Edenului. Copacii aveau o alură protectoare.

Pădurea era unul din elementele de rezistență ale locului acesta. O întindere vastă de verdeață cu razele soarelui ce cu greu își făceau loc printre trunchiurile solide ale copacilor. Toți falnici, toți frumoși, toți verzi, toți un ecou impetuos în suflet.

Razele soarelui încerca a-și face loc printre trunchiurile copacilor.
Razele soarelui încerca a-și face loc printre trunchiurile copacilor.

Mi-a venit greu să plec de acolo. Tare greu. Simțeam melancolia cum se instala ușor în mine. Mă deconectasem total de la tot ce însemna concret, tot ce însemna aici, conștient. N-am plecat însă fără a mai face o fotografie, una care să-mi rămână pe veci impregnată-n minte.

Ultima fotografie, o ultimă regăsire.
Ultima fotografie, o ultimă regăsire.

Aceasta a fost regăsirea mea, călătoria mea în nicăieri. A fost o experiență inedită, o întâlnire cu natura așa cum niciodată nu m-am gândit c-o voi avea. Toate aceste momente m-au făcut să înțeleg că am nevoie să văd cât mai multe locuri, să mă hrănesc cu cât mai multe experiențe pe care să le transmit mai departe în cuvinte. Astea mi-e menirea. Fotografia e ceva ce mă ajută să retrăiesc sentimentele, nu ca originalul, dar să le transmit și pe cale vizuală.

Fotografiile de aici se găsesc și pe Instagramul meu și au fost făcute cu un Nexus 5 în vara anului trecut. Dacă dați click pe fiecare imagine, vă va duce către postările pe Instagram.

—————————————————————————————–

Acest text este înscris în concursul TFB10 – #tenDubai – un eveniment organizat de Foto Union powered by Prestige Tours, cu sprijinul Canon și Calif.

3 thoughts on “Când am vizitat nicăieriul

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *