Atunci când imaginația ta e șocată de cea a altuia

Zilele trecute a dat „norocul” să-mi așez timpul pe website-ul unui proiect care, în esență, e suficient de fain și arată și-o parte curioasă a literaturii. Proiectul se numește The Composites și ceea ce se întâmplă acolo is cam următoarele.

Se ia descrierea unui personaj celebru din literatura universală și alături de o echipă de portretiști, care lucrează pentru poliție, i se realizează portretul robot conform cuvintelor frumos așternute pe foaie. Inițiatorul acestei chestiuni este Brian Joseph Davis.

Cam astea sunt lucrurile, în principal. Acum, ceea ce vreau să pun eu în lumină este treaba cu imaginația. Un loc sigur unde se află imaginația care aleargă pe câmpii la fel de liberă cum e internetul pentru noi, e în mințile noastre. Mai apoi se răsfrânge în artă, pentru cine are boemitatea și spiritul artistic în sânge (căci ea poate fi turnată precum aurul pe statuie și-n alte domenii).

Literatura e unul dintre domeniile acelea unde admirăm imaginația cuiva și o delectăm pe a noastră. Ne inspirăm, creăm în mințile noastre nesfârșite episoade din sezonul cu numele cărții pe care o citim. Asta-i frumos. Pentru ce e literatura? Pentru lectură și delectare. 

Mbun, iar acum mă uit la tipul ăsta tare lăudat pentru ideea lui și nu pot să nu-mi pun întrebarea: cât de bine e ceea ce face el? Nu neapărat moral, cât pentru autonomia unei cărți scrise, a unei acțiuni concepute, a minții noastre care generează episoade și a minții noastre care-și imaginează personajul într-un anume fel.

Categoric că e mai mult decât fascinant să vezi mintea altcuiva punând la cale, conform descrierii autorului, portretul robot al unui personaj, dar în același timp și șocant pentru cititorul care și-a creat în imaginarul propriu o persoană, i-a atribuit fizic și psihic calitățile din carte, dar după propria minte.

Mă uitam la portretul lui Woland din „Maestrul și Margareta” de M. Bulgakov sau la Daisy din „The Great Gatsby” de Fitzgerald și m-a apucat groaza. La primul, când i-am văzut fața, deși eram într-o bună cunoaștere a descrierii lui, n-am putut să nu mă întreb cine e țăranul din fața mea și unde a dispărut gentilomul șmecher din carte. La Daisy nici nu mai spun, că nu-i nici pe departe frumusețea la care mă gândeam.

Întreg sistemul meu imaginar a fost dat peste cap și îngrădit de un simplu desen care are în vedere doar părțile fizice ale personajului, fără să cuprindă și părțile de esență ale lui care, categoric, dau o imagine mai completă și mai grandioasă minții noastre.

Oarecum, mă simt revoltat de proiectul acesta, dar în același timp și intrigat. Intrigat să văd cum imaginația altora cu talent la desen chiar, este pusă la încercare de literatură și cum văd ei personajele. De aceea rămân pe pragul fin dintre, deeeșiii…

Înclin să cred că uneori e mai bine să lăsăm lucrurile să fie așa cum sunt. Să nu ne apucăm să caricaturizăm niște personaje doar de dragul de a arăta o creativitate care de cele mai multe ori nu se reflectă cu cea a personajului din pricina prezenței unei singure părți și aceea fizică a lui.

Imaginația noastră va fi mereu mai bogată decât vom apuca s-o reproducem în detaliu, iar mai ales pe parte de literatură, prefer să-mi fac propriile imagini în cap, decât să mă uit la ce cred alții, căci e clar că subiectiv vorbind, iese altceva și mai rareori același gând.

Nu condamn categoric ceea ce vrea să demonstreze proiectul, că nu în toate cazurile dă rateuri, iar portretele fizice sunt cât de cât apropiate de cele din descrieri, numai că .. sunt moarte. Personajele din mințile noastre rămân vii și mereu o să ni le imaginăm făcând asta și asta și niciodată stând ca la poza de buletin, fără expresie și fără culoare în obraji, ba chiar și mai mult, fără esența cu care ne-au atras atât de tare citind.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *