„Arhanghelul Raul” este o carte decentă

Trei zile mi-a luat să citesc prima carte a lui Ovidiu EftimieArhanghelul Raul. Din informațiile mele ar fi și prima carte de SF românească din colecția Nautilus de la Nemira. E de notat.

Cartea s-a bucurat de o promovare bună și de păreri pozitive, mulți lăudând-o pentru umorul ei, deși o carte nu e numai umor, nu?

Așa că m-am decis s-o iau la puricat, s-o citesc din mai multe perspective și să văd narativ, stilistic, dar și ca o experiență de lectură nespecializată (să mă pun și în această ipostază) unde s-ar situa romanul, iar verdictul e în titlu.

Acțiunea ei, de atâtea și atâtea ori spusă, este captivantă. Avem un publicitar, Raul, care moare lovit de camion prin 2008, ajunge în iad la Hades care-l trimite înapoi pe pământ ca să salveze universul terestru de invincibilii care vin din ținutul de jos.

În același timp, aflăm că lupta asta e dusă de mult timp de nașii CFR, cu un institut specializat în probleme paranormale încă de pe vremea lui Nelu. Epicentrul e prin Pașcani, iar spărtura prin Teiuș. Avem o luptă finală cu demonii și un final semi-fericit.

Avem o locomotivă care traversează în timp și dimensiuni, personaje tipic românești și fundal tipic românesc.

Dar aici literatura română a greșit. Ne lăudăm cu un Max Blecher, cu un Mihail Sebastian prin străinătate, dar restul literaturii a rămas aici, tocmai pentru că a surprins un univers tipic românesc, la care doar un român s-ar putea raporta. Și, oricât n-aș putea să judec cartea din perspectiva asta, simt că este o greșeală în care persistăm și din care ar trebui să ieșim, să ne deschidem mai mult în afară.

Din punct de vedere narativ, cartea oferă o acțiune incitantă, captivantă. Limbajul naratorului este ușor și te poartă printr-un muzeu de teorii fără să ai prea multe semne de întrebare.

Cu toate acestea, uneori te încearcă să vezi fabulația din ele, apoi adevărul. Să găsești unde e SF și unde e real. Asta-i un plus, mi-a plăcut, m-a antrenat.

Totul curge foarte lejer, capitolele sunt mici, dai pagina fără să simți. Am ajuns la mijlocul cărții după doar o seară, deci este o carte care se citește repede.

Pe partea de minus, scena în care Raul moare mi s-a părut doar un banc prost, spus la o bere. Nu e o scenă lucrată și aș fi vrut mai mult. Dintr-un paragraf, Raul părăsește planul terestru. Cu toate că înțeleg ironia și batjocura vieții, înțeleg genul unde se încadrează cartea, nu așa omori un personaj (chiar dacă el va reveni).

Din punctul ăsta de vedere, Raul este un personaj plat. De altfel, toate personajele sunt plate, mai puțin agentul sub acoperire Petre, care iese puțin de sub penița autorului încercând să se infiltreze cu totul în noua lume pe care, la început, doar o spionează.

Finalul cărții este și el, la fel de slab. Impresia pe care mi-a lăsat-o a fost de „căcat, nu mai am timp, hai să termin repede că bate deadline-ul la ușă”. Și poate chiar așa a fost. Pe repede înainte, cu câteva scene cinematografice, cu o întoarcere în timp și o reluare cu spatele a unei acțiuni repetate, cartea se încheie lăsând toată lumea fericită. Mai puțin pe Petre.

Câteva fire narative din interiorul ei, emise chiar în primele pagini, rămân suspendate, probabil pentru o următoare carte. Finalul rămâne deschis dintr-o perspectivă mai largă, căci acțiunea din această carte se termină după cum am spus, dar cu posibilități de extindere destul de interesante.

Sunt destule faze comice și inovative, chiar dacă, pe bune, nu am reușit să râd la vreuna dintre scene. Probabil că sunt obișnuit cu un altfel de comic. Pe alocuri am avut impresia că citesc TNR, ceea ce din nou, nu mi-a plăcut. Dacă aș dori să citesc TNR, aș intra pe TNR, nu aș cumpăra o carte SF.

Estetic, cartea nu emite pretenții. Unele dialoguri mi s-au părut forțate, altele puerile. Ideile, totuși, au fost cel puțin interesante și drăguț prezentate.

O carte care abundă în apoi-uri, deși cred că mai există câteva sinonime și căi demne de abordat când vrei să prezinți o succesiune temporală.

Un semn de întrebare, ba chiar un pariu, reprezintă realitatea la care face referire Eftimie. Cum ar fi putoarea din 336, care e foarte probabil să nu mai existe într-un viitor îndepărtat și deci, să nu se mai poată actualiza cu timpul.

Intervențiile naratorului la adresa sistemului n-aș fi dorit să le văd. Nu prea mă interesează. Că au fost ăia lingăii lui Ceaușescu, nu mă interesează. Intervențiile astea l-am văzut puțin deplasate, dar am eu alte gusturi, probabil.

În fine, cam așa a fost și în cazul lui Caragiale, ca să revin puțin la unele referințe din realitatea imediată bucureșteană și românească, numai că dramaturgul a știut cum să pună problema, iar prin limbaj totul s-a reactualizat. În cazul cărții acesteia, avem o realitate spusă într-un stil jurnalistic care pe viitor s-ar putea să sufere, ca să nu mai zic că nu oricine se poate raporta la unele analogii pe care le face scriitorul.

În concluzie, debutul literar al lui Ovidiu Eftimie e unul curajos, plăcut, dar cu hibele lui. Nu este o carte rea, dar nici una de ridicat în slăvi precum am văzut prin online. E o carte decentă.

Se poate achiziționa de aici sau aici.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *