108 kilometri de contraste

Pe magistrala care leagă capitala de orașul fost industrial Pitești, se înșiră de-a lungul a 108 kilometri, pe rand, imagini precum niște piese de puzzle care unite formează un grandios tablou postmodernist, postrevoluționar, actual dorit capitalist, care se vrea a fi explicația a de ce suntem în lumea a II-a cu direcție către a III-a.

Au trecut, acum, mai bine de doi ani și jumătate de când fac constant ruta aceasta cu trenul. Abia în acest ceas am reușit să observ atât de clar menționatul tablou și în momentul când l-am realizat, m-a apucat o tristețe profundă. Câți străini or fi făcut drumul ăsta cu trenul pe la primele întâlniri cu România?

Într-unul din drumurile mele cumplite pe această magistrală, într-un tren plin până la refuz, am auzit ceva legat de inaugurarea acestei rute feroviare. Ceva de anul 1872. Am făcut câteva căutări și am descoperit data de 13 septembrie 1872. La data aceasta se înființa magistrala Pitești – București – Galați – Roman. Pe atunci trenurile circulau cu mai bine de 80 km/h. Astăzi? Nu mai mult de 60.

O să-mi permit și o scurtă paranteză aici, ca să explic cum pe o rută Pitești – București, într-o duminică după-amiaza la 16.00, un tren a fost plin până la refuz. Simplu. Era Regio și circula în regim de InterRegio. Plăteai 8 lei (student fiind) și ajungeai repejor la capitală. Transportul se făcea cu un singur vagon de Săgeata Albastră. Ce am înțeles, fiindcă eu l-am nimerit din greșeală, a fost că mereu era așa. Mereu plin, mereu promisiuni de la CFR că se vor adăuga vagoane, dar nimic. Mereu nimic. Oameni cu bagaje mergând în picioare 108 km. O oră și jumătate. Anul 2015?

Revenind la tabloul despre care discutam mai devreme. Într-una din călătorii am apucat să observ asta. Imaginează-ți un tren cu aspect relativ modern care circulă cu nu mai mult de 60 km/h. Pe lângă acest tren care tocmai străbate un sat, alături de el în pas alergat mai imaginează-ți un grup de copii cu pijamalele rupte. Unul îți face cu mâna, altul îți arată muie. Tu te uiți la ei pe geam.

În spatele lor, satul este format din cocioabe. Structuri cimentate și cârpite cu celofan în pătratele ce se vor loc de geamuri, bătute de praful ridicat de aerul sec de vară. În curtea acestor cocioabe, un Mercedes vechi își duce somnul ars de temperatura după-amiezii. El, de fapt, e mort de mult.

Într-o altă piesă de puzzle din acest tablou grandios, se mai pot observa, nu departe de Chitila, pe la Ciocănești, traverse, șine ferate și alte obiecte din acest domeniu, toate vizibil în stare foarte bună, aruncate pe marginea Pădurii Râioasa. O fi ceva legat de numele pădurii ăsteia?

Atât de mare e contrastul. Atât de bine se vede cât putem și cum o ducem. Să-ți reamintesc că e o cale ce leagă două orașe. Unul care are în proximitate uzina Dacia Renault și un altul care se întâmplă să fie capitala țării noastre.

Tot pe această rută experimentezi și miresme aparte. De la cel industrial până la puternicul miros venit de la toaleta trenului care veșnic e într-o stare deplorabilă. Este o experiență sinestezică drumul acesta. Dacă nu vi se pare forțată comparația, aș zice chiar una de formare pentru călătorul în devenire.

Dacă ne uităm și la vorba că oricând avem alte opțiuni. Poți lua microbuzul, dar și acolo e o mafie uriașă. Poți merge cu mașina personală pe autostrada vieții A1, unde de altfel nu mai ai opțiunea de a-ți distruge mașina. Ți-o distrugi oricum. Poți merge cu autocarul. Ai atâtea posibilități într-o țară plină de posibilități. Toate distrugătoare. Într-un amalgam de piese puzzle, trecem abrupt prin toate după cum urmează.

Contraste. Imagini gri de-un curcubeu sărac. Grâu uscat și cârduri de câini zburând spre gări calde în ierni geroase. Un șef de gară oferă semnalul plecării. Lângă el, doi câini și pustiul. Oameni urcându-se pentru o un drum mituit cu produse pentru piețe gata să refacă buzunarul rupt de la pantalonii de trening murdari de ani de zile.

Domni îmbrăcați în costume prea grele pentru buzunarul treningului murdar, dau sprâncene ridicate la opriri în câmp neanunțate; voci care se aud doar în gânduri înșirând potențiale motive, răspunsuri la semne de întrebare. Resemnări peste resemnări și speranțe oarbe puse în locuri pustii.

România este adormită de vestul rapid ca vântul care printre noi șuieră auzindu-l prin geamul trenului. Faruri sparte, semafoare și fier furate. Depozite de gunoi la margini de oraș, sate cu bariere de lemn unde căruțe se proptesc în tren și întârzie speranța destinației apropiate. Nu s-a întâmplat nimic, vă rugăm rămâneți la locurile voastre, se aude o voce care și-ar dori să inducă acalmie, dar tot ce induce este panică căci tremurul se simte.

Noaptea, când nimic nu se vede în jur, o voce plictisită într-un murmur abia înțeles, anunță stația ce urmează. În final, aceeași voce cam rușinată, după caz, își cere iertare pentru condițiile oferite și CFR Călători va mulțumește pentru alegerea făcută. Alteori, nici măcar atât.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *